Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ – d. 8 iunie 1967, Iaşi) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută şi ca autoarea unor versuri pentru copii. Acest pseudonim i-a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume după cum spune: “Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi pe care am întâlnit-o în viaţă – fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară – era proastă, grasă şi buboasă…”
Era cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Şi-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912 în revistă “Viaţa românească”, în care îşi va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Părinţii îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică “A murit Luchi” aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în şcoală, când fetiţa a crescut şi a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune “Luchi, ca la căţei!”. Mica poetă se simte ruşinată şi îşi spune în sinea ei: “Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!” Otilia Cazimir iubea copiii şi a început să realizeze creaţii literare pentru ei. La revista “Viaţa românească” l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie şi o adevărată poveste de dragoste. Iată ce scria unei prietene, imediat după moartea acestuia, în 1937, la 16 mai, prietenei sale, Sandra Cotovu, Strada Traian, nr. 51, Constanţa. De precizat ca scrisoarea a fost publicată de istoricul literar (din Neamţ) Nicolae Scurtu, în România literară nr. 41 din 2012.
“Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă aşez pe marginea drumului şi să mor. Dar… n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la vila domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui (ale lui Topârceanu – n.n.). Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit. Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm… Aşa de tare m-a emoţionat, aşa de cumplit m-a speriat imensa bogăţie de material de preţ pierdut, aşa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleştate. Şi lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepricepuţii? (…) O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalţi. Sărăcuţul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie! O să am cuverturile lui de divan, covoraşul cu icoana, maşina de scris, un telefon, o mesuţă, maperonul de la mata, clişeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera. Dar, să nu mai vorbesc de ce mă doare. Poate o să fiu nevoită să plec la Bucureşti. Mi-a scris Victor Iamandi să plec îndată ce-mi telegrafiază. Te voi anunţa printr-o carte poştală când plec, dar îmi poţi scrie şi-n lipsă: n-o să stau mult, iar scrisorile mele îmi sunt respectate. Ţi-am scris că vor cu tot dinadinsul, domnul Sadoveanu şi cu Victor Iamandi, să-mi aranjeze nu ştiu ce situaţie? Ca să am ocupaţie şi să fiu la adăpostul grijilor vieţii. Aşa vor ei, şi el ar fi mulţumit să ştie asta: prea a plecat amărât. «N-aş fi vrut să te las aşa…» şi «Cui te las?», mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, ştii că am râs până la sfârşit, ca să-i dau curaj? Îmi arăţi, delicat, nemulţumirea că am spus la ai lui chestia banilor. Nu-s eu de vină. Când ne-am întors de la Viena, ne-a întâmpinat la Bucureşti fratele lui. Şi au umblat amândoi pe la bursa neagră să schimbe şilingii ca să-ţi trimită matale parte din bani. (Era prea slab ca să umble singur: când se urca în maşină, se urca întâi în genunchi!). Iar când, aici, el era rău, fratele lui m-a luat repede şi mi-a cerut socoteală de «banii care v-au căutat pe la Viena». Atunci i-am dat în mână plicul în care aveam 20.000 lei ai matale. I-a «pus în siguranţă» imediat. Am avut însă grijă să-l previn pe domnul Sadoveanu. Şi acum, miercuri, când vine în Iaşi, fratele lui îi va înmâna dovada că i-a depus la o bancă pentru bustul în bronz, aşa cum ai dorit mata. Restul de 20.000, pe care la început se angajase familia să-l achite, iar acum nu mai vrea, o să-l achit eu. Nu te supăra, trebuie, aşa vrea el. Dar cu încetul, nu? Că şi eu sunt acum tare, tare strâmtorată. Nu te supăra că-ţi vorbesc iar de asta. Ştiu şi ce greu i-a fost lui să primească, şi ce delicată ai fost mata, ştiu tot”.
Nicolae SAVA
