Neamţul a avut privilegiul, cum multe judeţe nu-l au, de a fi ţinutul drag multor mari personalitaţi ale culturii române. Au trecut sau au stat în Neamţ Eminescu, Caragiale, Iorga, Grigorescu, Tonitza, şi lista ar putea continua încă mult. Azi se împlinesc 8 ani de la trecerea la cele veşnice a Maicii Benedicta de la Văratec, cea care a fost, este, academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, personalitate de prim rang a culturii române.
Bucureşteancă, născută într-o familie de cărturari (tatăl jurist, mama profesoară), absolventă a Conservatorului de muzică, viitoarea universitară povesteşte de ce a abandonat cariera muzicală, într-un interviu publicat de revista „România literară” (nr. 37/2008), interviul fiind luat în anul 2005: „Am fost un copil foarte bolnav, foarte bolnăvicios. Am avut toate bolile copilăriei. Aveam doctorii mei. Mi-aduc aminte, aveam un doctor bătrân, evreu, doctorul Şoru. Un om admirabil. Care venea cu cupeul. Pe vremea aceea, doctorul venea cu gentuţa de instrumente şi cu cupeul. Şi, în ciuda bolilor care îi îngrozeau pe părinţii mei – săracii, eram singurul lor copil!, tata atâta mă dorise, că era întotdeauna disperat când mă îmbolnăveam”.
Îşi obţine licenţa în ştiinţe juridice dar şi alta în filologie engleză şi germană, urcând apoi toate treptele universitare. În 1970 îşi susţine doctoratul cu o teză despre „Renaştere – umanism – dialogul artelor”. Surpinzător, deşi a trăit în cea mai mare parte avieţii sub lumina reflectoarelor, prin amfiteatre şi în faţa unor săli pline de admiratori (căci aşa se întâmpla unde conferenţia ea), profesoara afirma într-un interviu: „Pe total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După parerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verişoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară faceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele”.
Şi mai surprinzător, viitoarea academician afirmă în acel interviu din „România literară” că nu i-a plăcut şcoala: „Nu mi-a plăcut şcoala deloc. Cum nu-mi place nici acuma. Nu mi-a plăcut niciodată”. În paralel cu catedra universitară, a fost redactor la „Editura pentru literatură” şi cercetător la Institutul de istorie şi teorie literară, redactor şef al publicaţiilor academice.
În perioada 1990-1994 a fost vicepreşedinte al Academiei Române, a obţinut importantul premiu european „Herder”. Deşi i s-a imputat anumite „cedări” în faţa regimului comunist (acceptând diferite funcţii onorifice ale vremii), Zoe Dumitrescu-Buşulenga a rămas în amintirea tuturor o mare personalitate culturală cum rareori a avut pământul românesc. A trecut la cele veşnice la Mănăstirea Agapia (după ce a stat mult timp şi la Văratec) în ziua de 5 mai a anului 2006 şi a fost îngropată, conform dorinţei sale testamentare, la Mănăstirea Putna.
Mărturii despre monahia Benedicta citim într-o carte apărută la Suceava în 2009, în care maica Eufrosina Jescu, cea care a avut aceeaşi maică duhovnicească, Benedicta Braga, povesteşte, printre altele: «După ce am intrat pe deplin în rânduiala vieţii de mănăstire, cu rugăciune, biserică, ascultări, am început s-o cunosc mai bine pe doamna Zoe. Când măicuţa Benedicta citea rugăciuni (maica duhovnicească a celor două; n.n;), măcuţa Apolinaria asculta, iar eu cu maica Gabriela, pe atunci sora Viorica, făceam metanii. Lângă măicuţa Aplinaria – care stătea în genunchi – venea şi se aşeza şi doamna Zoe. Eu eram tot timpul mirată de această doamnă, pentru că se deosebea de ceilalţi musafiri, care nu veneau la rugăciune. Socoteam că poate are necazuri sau chiar cu timpul se gândeşte vină la mănăstire şi-mi puneam tot timpul întrebarea: „Cine este doamna aceasta?” Am văzut că o altă prietenă a doamnei Sadoveanu, doamna Stela (e vorba de scriitoarea Stela Marica Ionescu, fost muzeograf la Casa Sadoveanu de la Mănăstirea Neamţ mai mulţi ani; n.n.) scria la maşină ce-i dicta doamna Zoe. Erau rezumatele din „Vieţile Sfinţilor”. Scria „Proloage” ca să le ia măicuţa Benedicta în America. (…) Vacanţele la Văratec erau cam aşa pentru doamna Zoe: biserica şi casa. Ceilalţi musafiri se duceau la plimbare în pădure, la Stâna Turistică, la Pădurea de Argint, pe când doamna Zoe ieşea foarte rar din chilie sau din curte. Îi plăcea să stea mai mult în preajma măicuţelor. Mă ajuta la cărat lemne; lua câte un lemn în mână – mai multe nu putea – strângea uscăturile de la nuc, se ducea şi făcea focul, aprinzându-l cu ziare. Se ducea în pădure şi aducea cetină de brad ca să pună pe foc şi eu mă miram cât de necăjită este această doamnă. (…) Seară de seară se întruneau în verandă doamna Sadoveanu, doamna academician, doamna Lili Teodoreanu, domna Stela, fetele doamnei Sadoveanu, Profira şi Didica, şi soţul doamnei, domnul Apostol, aşteptându-l pe Părintele Anania (scriitorul, viitorul Mitropolit; n.n.), căruia îi mai spuneau şi „Nenea Vulturul”. Doamna Sadoveanu vorbea despre serile cu lună plină ale domnului Mihail Sadoveanu, atunci când nu putea să doarmă şi scria, doamna Lili Teodoreanu povestea despre opera domnului Ionel Teodoreanu, Părintele Anania le vorbea despre adâncimile Teologiei, iar doamna Buşulenga făcea conexiuni între cultura europeană şi Teologie, pomenindu-L pe Dumnezeu în toate discuţiile”».
Un adevărat spirit renascentist, acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga şi-a consacrat inteligenţa şi talentul elaborării unor lucrări de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice, memorialistică ş.a., toate repere ale culturii româneşti contemporane. Vom aminti doar „Ion Creangă”, „Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor”, „Valori şi echivalenţe umanistice”, „Antologia poeziei româneşti”, „Sofocle – contemporanul nostru şi condiţia umană”, „Eminescu – Cultură şi creaţie”, „Periplu umanistic”, „Itinerarii prin cultură”, „Eminescu şi romantismul german”, „Muzica şi literatura” (trei volume), „Eminescu. Viaţa – Opera – Cultura”, „Pagini engleze”, „Portrete”. Prin ani, s-au bucurat de colaborarea acestei distinse Doamne a culturii noastre, reviste cum sunt „Manuscriptum”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „România literară”, „Secolul XX” ş.a., postul de naţional de radio sau Televiziunea Română. Ca recunoaştere personalităţii sale a fost aleasă ca membru al Académie Européenne des Sciance et des Artes, al Academiei Europaea ş.a. A fost distinsă cu Premiul special al Uniunii Scriitorilor, cu premiile „Herder”, „Adelaide Ristori”, „Pleiade” ş.a.
Nicolae SAVA
