Ajuns pe vârful Toaca, J.A. Vaillant notează entuziasmat: „În sfârşit, iată-ne pe vârful cel mai înalt al Ceahlăului, la o înălţime considerabilă deasupra mării. Stăm pe un podiş rotund, destul de mare. La mijloc este o cruce de lemn şi alături – o toacă. Călugărul bate în ea şi face o rugăciune… Mă aşez la piciorul crucii, de unde mă pot bucura, în voie, de priveliştea de nedescris care ţine cât vezi cu ochii. De aici nu se vede nimic din ceea ce aparţine omului! Oraşe, sate, mănăstiri – totul este şters de distanţă şi înălţime. […] Dar, peste tot şi peste toate, mereu o natură mare, sublimă, strălucitoare, parfumată, care reînvie, se deschide, cântă, surâde şi creşte sub un cer azuriu”. Fireşte, izbânda-i savurată cu nesaţ: „Servitorul meu, care se entuziasmează numai de înălţimea la care ne aflăm, îmi umple liniştit luleaua şi mi-o întinde; eu o beau sau – pe franţuzeşte – o fumez în cinstea lui Dumnezeu şi a operelor sale. Îmi pare că fumul îmi ajunge mai proaspăt în plămâni şi mirosul tutunului, amestecat ci mii de parfumuri ce ies din adâncuri, îmi pricinuieşte un moment de extaz, cum nici opiumul nu mi-a produs vreodată. În această stare, înţeleg perfect de ce dacii au socotit sfânt acest munte, căutându-şi aici un refugiu, şi de ce marele lor preot şi-a stabilit tot aici reşedinţa”. Cinstindu-se şi cu vinişor din plosca anume purtată de un sătean, grupul începe coborârea: „Când am ajuns la izvoarele torentului numit Rupturi, călugărul mi-a atras atenţia asupra unui punct negru ce se vede într-un fund de prăpastie, între Piatra Detunată şi Sahastru: – Ce-i acolo? l-am întrebat. – Îi Dochia: zâna Dochia. Dacă dumneata ţii s-o vezi, putem ajunge şi-acolo […]. Drumul era lung, dar venisem să văd cât mai mult, cu orice preţ – haidem! După trei ceasuri bune de mers anevoios, am ajuns în fundul unei prăpăstii unde vântul urla furios. Mai mult de o sută de vulturi zburau în înalt, deasupra capetelor noastre. Dinainte, pe malul Pârăului Alb, se odihnea o stâncă uriaşă, pe care tradiţia o socoteşte Dochia, fiica lui Decebal”. Călugărul îi povesteşte de avalanşa care în 1704 a sfărâmat în parte stânca Dochiei şi a zdrobit totodată schitul Sahastrului, apoi îi cântă frumoasa legendă a tinerei dace. Traseul urmează pe la Piciorul Sahastrului, pe la schitul Cerebuc (ridicat şi din sfărâmăturile lăcaşului acoperit de crunta avalanşă), după care „lăsând la apus schitul de călugăriţe Poiana de sub Ponoare, reintrăm în schitul Hangu la ora 9 seara, rupţi de oboseală şi morţi de foame. Ca să ne refacem, plănuim să rămânem acolo şi-a doua zi, într-o adevărată somnolenţă”. Francezul se va îndrepta apoi, cu servitorul Ivanci, spre nunta din Pluton-Pipirig: „Neputând trece Bistriţa prin dreptul schitului, căci nu era pod, am mers o leghe mai la vale, să căutăm podul de la Răpciuni. […] N-am mers mult şi am întâlnit în curând Bistriţa, cu ferăstraiele sale, cu butucii săi plutitori şi cu plutele sale, primind în matcă apele spumoase ale Largului – torent al cărui curs îl urmăm câtva timp. Apoi, după un suiş destul de anevoios, am ajuns, în două ceasuri, în vârful muntelui Petru Vodă, pe care, ca să-l coborâm, ne-au trebuit aproape aceleaşi sforţări. Dar răsplata ne-a venit curând, căci la poalele muntelui am găsit satul Plotun [azi – Pluton]. […] Acolo, acasă la moş Matei, ne aşteptau prietenii de la Mitocul lui Balan. Cum ne-au zărit, Neculai şi femeia sa au început a ne striga de departe „să trăiţi”, făcându-ne semne să venim mai repede”.
Constantin BOSTAN
