Si luptă si dăi si dăi si luptă (II)

(urmare din ediţia din 19 martie 2014)

Sigur aţi auzit de marele Gérard Depar­dieu, franţuzul cu peste 170 de filme la activ, cu o carieră de invidiat, prosper om de afaceri, plin de premii şi onoruri ale lumii întregi care, socotind că impozitul pe care-l plăteşte în propria ţară (75% pentru veniturile anu­ale care depăşesc milionul de euro), la averea lui de sute de milioane de dolari, este prea mare, şi-a dat cinstea pe ruşine, l-a trădat pe străbunicul Napoleon şi a părăsit ţara care l-a făcut om şi în care şi-a realizat averea. A dat fuga la ruşi. Mă mir că n-a auzit de România, că s-ar fi oprit aici, în loc să fugă la ruşi, oricum mai depărtaţi ca origine decât noi. La noi ar fi dat de armata de vajnici luptători pentru cota unică şi, vorba ceea, s-ar fi aflat printre fran­cofoni. E drept că ruşii şi alţii din teritoriile foste sovietice au supra­licitat, s-au grăbit să-i ofere cetăţenia lor şi câte un apartament în fiecare localitate mai ră­să­rită. Probabil că la ruşi va părăsi amatorismul în ale paharului, din cauza căruia a suferit destule accidente, şi va deveni profesionist sadea, capabil să se strecoare printre cap­canele străzii şi ale şoselei şi să gă­sească, la nevoie, un şanţ potrivit cu impresionantul său gabarit, unde să se odihnească după un regal bahic.

Dar vezi că şi franţujii au şi ei mintea… românului de pe urmă şi, ca să dreagă bu­suiocul, nenea Depardieu a declarat că va rămâne, totuşi, francez pentru totdeauna, dar nu la bani. Numai că şi-a cam mâncat lef­tereala dinspre conaţionalii săi şi aceştia or să-l pri­mească doar ca pe un turist oarecare. Foarte probabil că praful se va alege de toată agoniseala lui. Îşi va transfera averea la ruşi şi va sfârşi ca un beţivan notoriu într-unul din numeroasele feluri de a sfârşi, rezervate de Dumnezeu apostolilor lui Ba­chus.

Este mai mult decât evident că în condiţiile crizei care a cuprins nu numai Europa, ci întreaga lume, dificultăţile tuturor statelor au sporit şi, în cerc vicios, au alterat viaţa şi societatea de pretutindeni.

Ori noi, dacă am constatat că, după mai bine de zece ani de aplicare a cotei unice, vis­tieria ţării a rămas la fel de goală, nu era cazul să încercăm şi varianta impozitului progresiv? Ba puteam să creăm noi un sistem original (vorba tătucului Iliescu), nu până la 85%, dar undeva mai sus, încât să trecem de pragul actual care, oricum am învârti-o, este departe de orice logică, fie ea şi elementară.

Foarte bine, păstrăm cota unică. Dar până la o a­numită limită. Pentru o casă, hai pentru două, hai pentru în­că una de vacanţă. Dar de aici încolo, gata, pentru tot ce depă­şeş­te limita bunului simţ, la cinci, zece sau paisprezece case, trebuie să crească şi im­pozitul. Ai nu ştiu câte hectare de teren? La fel de bine, cotă u­nică. Dar dincolo de o a­nu­mi­tă supra­fa­ţă, varianta progresivă a impozitului capătă substrat şi justificare. Aşa ar tre­bui să fie şi cu sumele de bani, cu bi­ju­te­riile, tablourile, acţiunile şi aşa mai departe, în vir­tutea bunului simţ, care ar trebui ar trebui să primeze faţă simplitatea modelului şi faţă de acumulările fără sens şi logică. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate să jure decât fals că asemenea averi au fost făcute din muncă cin­stită şi din sudoarea frunţii.

Nimic mai logic. Şi asta pentru că agoniseala fără limite nu rămâne fără consecinţe. Pentru a-şi apăra averile, cei în cauză sunt nevoiţi să le asigure împotriva celor care râv­nesc la ele şi vor să le ciuntească. Aşa că iau naştere nu numai structuri de întreţinere sau multiplicare, ci şi instrumente de apărare, o justiţie părtinitoare pentru ca nimeni şi nimic să nu poată atenta la agoniseala lor. Şi de aici până la aservirea puterii de orice fel nu mai e decât un pas. Puterea presupune controlul asupra tuturor institu­ţiilor şi mai ales asu­pra justiţiei, organisme şi instrumente care acţionează în folosul celor avuţi şi nu a socie­tăţii şi omului de rând.

Nu susţin întoarcerea la egalitatea şi la e­chi­tatea socialistă, dar discrepanţa dintre bogaţi şi săraci devine o prăpastie din ce în ce mai mare. Şi dacă oamenii ar trăi bine, dacă am fi atins acel liman al bunăstării pentru cât mai mulţi, încă n-ar însemna nimic. Dar când este atâta lume necăjită, atâţia oameni care trăiesc în mizerie, de azi pe mâine şi ies în stradă, nu mai sunt la fel de liniştit.

Nu are bugetul ţării nevoie de bani? Ba are. Şi dacă bugetul ar fi mai mare, ar avea de unde cheltui pentru combaterea evaziunii fiscale, a economiei subterane şi a muncii la negru, ca şi pentru implementarea atâtor măsuri menite să asigure plata impozitelor. Numai să vrem aşa ceva.

Cum rămâne cu datoriile imense ale marilor afa­­cerişti către stat? Cum rămâne cu re­tur­narea i­le­­gală a TVA-ului necuvenit ? Cum trebuie privită ma­rea găselniţă a Legii in­sol­venţei care a devenit cea mai mare pleaşcă pentru afaceriştii veroşi şi plini de da­torii? Prin aplicarea acesteia, escrocii se pun la adăpost, nimeni nu se mai poate atinge de ei, ani la rând. De ce legea respectivă nu prevede ca, în caz de insolvenţă şi faliment, la care mulţi se grăbesc, cei care au condus destinele societăţii respective să răspundă cu averile proprii, pentru acoperirea datoriilor către stat şi către terţi? Dar asta ar presu­pune con­fis­carea bu­nurilor acumulate în paralel cu proasta administrare a socie­tăţii, dacă nu cumva falimentată cu bună ştiinţă spre sporirea avuţiei proprii.

Cred că a-ţi apăra averea obţinută prin muncă cinstită nu este un păcat sau o ruşine. Ele devin aşa când oamenii sunt taxaţi cu aceeaşi măsură, acolo unde nu este cazul. Dar logica cotei unice şi pentru cel care câştigă câteva sute de lei pe lună şi pentru milionari, devine anacronică şi periculoasă.

Virgil RĂZEŞU