*„Cunoşti un om după cum deschide gura şi după cum închide uşa”
* fragmente dintr-un viitor volum care se va numi „Jurnalul unei asceze”
La 27 martie 1950, se năştea, la Agapia, Gheorghe Simon, profesor, scriitor, autor al mai multor volume publicate în ţară („Fulgere captive”, „Viaţa după Iisus”, „Duminica absenţelor”, „Ardere de tot”, „Amin, Agapia”, „Fractalia”) şi în Franţa („La quete sans conquete” şi „James Joyce une lecture roumaine”). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Zilele trecute i-am urat, cu anticipaţie, „La mulţi ani!” şi l-am rugat să ne trimită ceva inedit, în exclusivitate, pentru ziarul „Ceahlăul”, marcă înregistrată. Ceea ce ne-a trimis face parte dintr-un viitor volum care se va numi „Jurnalul unei asceze” (N. SAVA)
* Îmi aduc aminte de literele care înnegreau ningând pe pagina întâi a caietului din clasa primară. Fulgii negri înviau şi răsărea de la sine şi mă minunam că poate fi atâta iarnă întunecată în mine. Şi aripi mari de frică, dasupra casei de lemn, se ridicau în pripă. Solemna împreunare a fulgilor în nesfârşita împresurare. Şi pădurea care a mai îmbătrânit, înnoindu-se, cu un alt anotimp. Şi nu spune nimic. Parcă a adormit. Cruci verzi sub povara bunătăţii albe. Precum omul, pădurea îndură şi tace. Dar nu se pustieşte ca omul, înstrăinându-se, ci se înveşniceşte, adâncindu-se-n sine. Pădurea e o lume vie, dar niciodată, ca lumea, pustie.
* Lumina neînserată a Învierii: neîntrerupta şi neumbrita prezenţă a lui Hristos pe pământ. Cu o candelă aprinsă, în preajmă, poţi rămâne singur, doar cu tine, o eternitate, precum numele, după moarte.
* Despre cei nestatornici: „în suflet sunt mereu nehotărâţi şi schimbători de ici-colo; gândurile le au asemenea zborului liliecilor; niciodată nu privesc spre ceea ce este drept, ci zboară oblic şi schimbând mereu direcţia; una lasă să se întrevadă de la primele mişcări şi către altceva se îndreaptă prin schimbarea părerii împotriva oricărei aşteptări; încep multe şi nu continuă (până la capăt) nimic”. (Sf. Vasile cel Mare)
* Imnele Moldovei (Ioan Alexandru): o duminică a sufletului. Imnele, purificate de orice zgură obscură, unduitoare şi întremeietoare, fac să crească floarea albă a mirării, a uimirii de a fi crinul singurătăţii şi pelicanul jertfei de sine. Sărac ai plecat de acasă, sărac vei rămâne, sărăcit şi strâmtorat cu gândul că vei rodi în ţinuturi străine. Cel mai uşor şi cel mai repede cunoşti un om, după cum deschide gura şi după cum închide uşa. Sau portiera!
* Văicăreala nu e totuna cu mărturisirea. Mărturisirea, în duh creator, izbăvitor, devine uşoară mărturie (de la sine) a clipei în care trăieşti deopotrivă cu tine. Nu împotriva ta. Şi nici a părintelui. Împotriva clişeului, a inerţiei, a previzibilului, dar fiu al faptei tale, al imprevizibilului. Deşi nu joacă zaruri, Dumnezeu e Imprevizibilul prin excelenţă. A fi om înseamnă să fii mai mult decât eşti, dacă nu te cucereşti, supunându-te unui imperativ interior, de a nu trăda (prin cuvânt) şi de a nu perverti ceea ce se oferă de la sine: clipa de faţă.
„Copilăria e ca un spaţiu alb în care furnicile ţin loc de litere, iar tăcerea, loc de cuvânt”
* De la aberaţii cromatice la aberaţii poetice: mimetismul face ravagii. Haosul poate fi plagiat, dar niciodată asumat, când nu se întrevede nici un temei pentu a fi salvat. Destin eşuat. Primordialul, princiarul, absolutul, vagul, neantul, nu sînt nici ele scutite de mimetisme: doar pătimirea pertinentă, negratuită, firească, netrucată, poate învia cuvântul, întrezărind Logosul. Lexicul e ca o pădure de cuvinte: prea multe hăţişuri prin care tu singur îţi croieşti o cărare. Iar vântul (adierea!) face ca pădurea de semne să foşnească, să freamăte, să vremuiască, să nu contenească, să ne vremuiască sufletul, eminescian de adânc.
* Copil fiind, lăsarea întunericului mă înspăimânta prin tăcerea care se strecura pe furiş în casa noastră. În clipele acelea, începeam să aud până şi cel mai mic zgomot. Lucrurile din preajmă înviau parcă, iar eu nu mai aveam unde să mă refugiez, nemairămânându-mi decât să suport vacarmul tăcerii asurzitoare. Lemnele pocneau, trosneau, pietrele crăpau, închipuirile năvăleau. Atunci o rugam pe mătuşa Smaranda, vecina noastră, să ne povestească, să ne înşire orice, în neştire, numai să nu mai auzim tăcerea care se aşternea ca o zăpadă grea în fiinţa mea, copleşindu-mă, în nedumerirea părăsirii.
* Copilăria e ca un spaţiu alb în care furnicile ţin loc de litere, iar tăcerea, loc de cuvânt. Şi pe măsură ce-mi aduc aminte, frica de moarte îmi apare înainte. Cuvântul prea plin ca lada pe care am umplut-o cu nisip şi pe care încercam să o ridic, când eram mult mai mic decât în închipuire, că aş putea îngropa acolo timpul, într-o cutie de lemn subţire, şi, pe măsură ce încercam să o ridic (timpul refuza să se lase constrâns şi cuprins în ceva), devenea tot mai grea, ca şi cum ar fi fost viaţa mea, nici uşoară, nici grea, doar atât mă neliniştea faptul că nu se clintea. Dar, tot atunci, pe prund, era vară, am înţeles că razele de soare nu se ţes, cum făcea mama la război şi că tăcerea are şi ea un înţeles, nu era nimeni în preajmă să mă fi văzut, şi, ca învăţătură de minte, că nu e bine să rămâi cu tine însuţi prea des, că doar cuvântul poate fi cules, din pădurea de semne, în care, ele, singure, se ţes.
* Şi furnicile care aleargă, fără nici o urmă, pe cărare, urcându-mi-se pe haine, le scuturam, ca pe nişte hieroglife vii, în mişcare. Furnicile, alfabet în migrare, din abecedare şcolare, calea regală a furnicilor, cărarea lor princiară. Dacă e prin iarbă, cărarea lor, iarba se usucă, iar în migrare, însoţindu-ne, par a fi cuvinte-n destrămare.
