Abolirea stagiului militar obligatoriu s-a produs în anul de grație 2006. Începând cu 1 ianuarie 2007, Armata Română s-a format pe bază de voluntariat. Asta nu înseamnă că fostele cătane nu-și pot nara și astăzi numeroasele povești de ”eroism”, cu iz de cazarmă. Câteva luni, fiecare tânăr ducea o viață de spartan, trăia aventuri pe care avea să le povestească toată viața. Bătrânii îi numeau cătane. Apoi au devenit răcani și bibani. Mai nou, li se spune tilicari. Odată trecut dincolo de porțile cazărmii, recrutul, bibanul sau tilicarul devine militar adevărat. Această ”felie” din viața sa se deosebește însă de ceea ce a auzit despre armată sau de ce era învățat să facă în viața civilă. Ajuns îmbrăcat în haine militare, proaspătul recrut trebuie să se adapteze unor reguli și obiceiuri pe care nici nu i-a trecut prin cap că o să le respecte vreodată.
Bine-ați venit, tilicarilor!
Primele ore de armată erau simțite de proaspătul tilicar ca o lovitură de măciucă în moalele capului. Mai întâi, trupa era direcționată spre ”baie”. O hală lungă, umedă și plină de igrasie, având pe tavan un păienjeniș de țevi ruginite de toate dimensiunile. Un soldat cu experiență în domeniu, de obicei un veteran, manevra instalația. El potrivea apa și dădea drumul. Dacă apa era prea rece sau prea fierbinte, din sala de baie izbucnea un urlet înfricoșător, completat cu înjurături și fluierături. După câteva minute de apă potrivită, se considera că seria de sub dușuri s-a ”îmbăiat”. În schimbul hainelor civile, recrutul primea uniformă, centură, bocanci și bonetă. Și începea distrația, adică instrucția de front și cunoscutele mișcări: ”Culcat”, ”Drepți”, ”Culcat”…
Plutonierul e talpa „armeții”!
Și studenții făceau armată pe vremea partidului unic, două convocări – una de 45 de zile și una de 90. La terminarea facultății, ieșeau cu gradul de sublocotenent. În orice unitate militară din țară, plutonierul era talpa „armeții”, soldații „talpa țării” și ofițerii cărpănoși „talpa iadului”. De obicei, plutonierul era gras, analfabet și încuiat. Era bine să nu te pui cu el, că te păștea „bulăul”. Îl știți, Moș Teacă. Cum elevul sau soldatul avea un program fix: masă, instrucție, apel și munca „pe sectoare”, era imposibil să nu greșești. Cum și subsemnatul a făcut armata în cadrul facultății, prin două convocări la Iași și Botoșani am fost martor la multe nostimade. Mai ales cu artiștii, de gen Arșinel. Aceștia jucau un teatru de înaltă clasă, zilnic, spre admirația noastră, a muritorilor de rând. Un exemplu? Anul ’62, vară caniculară. Noi, iepurii de la infanterie, în formație pluton, ne ascultam, înarmați până în dinți, ofițerul de tactică. Ascultați!
„Din față vine o formație inamică… Ce faceți?”. La această întrebare, un student de la Teatru s-a prăbușit din picioare ca secerat. Alarmă, derută, panică, strigăte disperate. „Moare tov-ule!”. „E epileptic, dom’le!”, „E diliu!”, strigau colegii. În realitate, tipul ce se zvârcolea pe jos, juca teatru. A vrut să ne scape de orele de tactică militară. Și ne-a scăpat. Mulțam, amice!
Ofițerii care își ieșeau din fire, din pepeni, din balamale, te trimiteau la „bulău”. Tilicarul care era bățos, demn – ațos, mintenaș ajungea la arest, de aceea aplica proverbul „capul plecat sabia nu-l taie”. Dacă, totuși, ajungeai la „mititica”, era nasol. Toată ziua stăteai în picioare, te sculai la 5 dimineața și te culcai la 10 seara. Patul prins de perete cu lacătul era dat spre folosință la ora stingerii. Se zice să armata te educă și dacă mai faci și ceva arest e super. Așa e!
Știm de la Oscar Wilde că tinerii rezistă la orice, numai la tentații nu. De aceea, una-două, tilicarii temerari săreau gardul unității militare și… trăiască Libertatea! Unii ajungeau în oraș la distracții, alții se înfundau la crâșma „Ultimul Leu” și se trotilau cu „Adio, mamă!”, „Te-am șters din cartea de imobil” sau „Ia-mă cu tine, Belonnis”. Dacă erau prinși de patrulă, aveau necazuri mari. Ieșea cu tămbălău, cu careu.
Șmotrul la „sectoare”
Săptămânal, tilicarii aveau program gospodăresc, scoteau cazarmamentul la aerisit, băteau saltelele, spălau WC-urile din dotare. Niciodată superiorul ierarhic (gradatul) nu era mulțumit. De pildă, cel care avea în atenție sectorul WC trebuia să-și facă datoria cu „profesionalism”. Dacă, după finalizarea sectorului „budă”, gradatul constata că tilicarul nu și-a făcut datoria conform regulamentului, era sancționat pe loc. Bibanul primea comanda „culcat” de câteva ori, chiar pe pardoseala holului pe care trebuia să-l facă „lună”. Am auzit povestindu-se și despre curățirea cabinelor de WC cu periuța de dinți, dar nu cred în așa ceva.
Curtea cazărmii trebuia măturată permanent, mai ales când erau anunțate inspecții de la minister. Trebușoara asta, cu măturatul, se făcea zilnic, mai ales toamna, când cădeau frunzele. Să ascultăm un tilicar „specialist” în dat cu măturoiul: „Trebuia să măturăm spațiul verde din spatele dormitoarelor batalionului. După ce ne chinuiam să strângem frunzele picate, la prima adiere de vânt se puneau altele, așa că nu aveam niciun spor. Caporalul nu voia să înțeleagă că vântul este de vină și ne făcea «tilicari puturoși», după care ne stabilea pentru fiecare câte un planton de seară”.
Cititul în bonetă
Pe vremea lui nea Nicu, citirea presei de către răcani era obligatorie. Deoarece nu existau în toată compania mai mult de șase-șapte ziare „Scânteia”, „Scânteia Tineretului” și „Apărarea Patriei”, cei mai mulți nu aveam acces la acestea. Ei, și? Așezați cuminți pe băncuțe, tilicarii care nu aveau ziare trebuiau să pară că citesc presa socialistă. Ei trebuiau să-și țină pe genunchi bonentele și să se uite la ele cu mare interes, ca într-o carte. Dacă nu îți vedeai de treabă – adică să citești „boneta” – te trezeai pe lista plantoanelor de seară. Adică păzeai colegii o noapte, să sforăie liniștiți.
În armată nu se fură, „se completează”. Dacă ți se manglește boneta sau centura, nu-i bai. Îți pândești colegul de pat și-ți completezi inventarul. În noaptea dinaintea eliberării, toți tilicarii dormeau îmbrăcați, de frica vecinului, care-i putea jefui. Așa au ridicat recruții, de-a rândul anilor, stindardul mândriei românești. Vorba românului: „La plăcinte înainte, la război, înapoi!”.
Armata te schimbă
De când cu democrația, armata română arată altfel. Stagiul militar nu mai este obligatoriu. Prin anii ’55-’60, absolventul de liceu cu examenul de maturitate luat, dacă făcea „buf” la facultate, era umflat de armată. Astăzi, în Armata Română intră doar voluntarii, care sunt remunerați. Se vorbește despre locuri de muncă în uniformă, despre militari profesioniști. Despre lunile petrecute în uniformă militară, bărbații povestesc multe, după liberare, la șpriț. Chiar dacă nu se mai întâlnesc cu camarazii din armată, întâlnirea cu prietenii de acasă e un bun prilej de a face schimb de impresii „din armată”. Poveștile cazone nu se sfârșesc niciodată, iar dacă, la un moment dat, se epuizează, ele sunt reluate, repovestite, înflorite, până când consoartele care asistă la discuții sunt aduse la disperare.
Trecerea prin cazarmă lasă urme. Cu asta sunt de acord toți ex-tilicarii, „Armata te schimbă”. Problema e alta: în bine sau în rău? Dacă unii susțin că armata e cel mai sever examen din viață, alții… Și, totuși, Armata Română este o instituție în care cetățenii au avut și au o mare încredere. Să ne-o păstrăm și în viitorime. Hai Steaua!
Dumitru RUSU
