Definiţii ale poeziei s-au tot dat, evident, contextualizări socio-umane s-au tot făcut, de la primul gângurit poetic şi până azi, vreme de câteva mii de ani. De la gestul miraculos de la fondarea lumii, când Adam a primit de la Eva, odată cu fructul oprit, o omenire în evoluţie – primul gest poetic care a făcut lumea lume – şi până azi, poezia a fost de toate: rugăciune, imn, pompier, soldat, măturător, victimă, călău, floare, vulcan, pată în soare etc. Dar ce nu a fost poezia? Carl Sandburg spune că “poetul e un animal marin care se trezeşte pe uscat şi ar vrea să zboare”. Eminescu, în “Epigonii”, o numeşte „Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”. Nichita Stănescu: “Averea cea mai sigură şi cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanităţii mele este poezia fiecărui om în parte… Poezia poetului stârneşte poezia intimă a fiecăruia. Un poet este cu atât mai măreţ cu cât cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi…”. Reţin, pentru frumuseţea lui şi un text din folclorul african, o pledoarie pentru „terapeutica” prin poezie: “Te simţi rău dimineaţa, te simţi rău seara,/ Te doare capul, te dor măruntaiele,/ Obrajii ţi-i acoperă mucigaiul,/ Ochii ţi se înfundă în cap -/ Vrăjitoarea spuse: – Iată ce cred:/ Tu ai un cuvânt în pântec;/ dacă nu-l spui/ Mori şi laşi toate bogăţiile,/ Acesta e adevărul”. Dar ce ne facem când descoperim că poezia depăşeşte cadrul definirilor şi trece în planul trăirii efective. Când poezia nu mai este un hoby, nu mai este o delicată punere în abis a fiinţei într-o noapte cu lună, ci este paiul care ajută un om să nu cadă în hău. În hăul din sine şi în hăul din lume. Şi ca importanţa poeziei să fie oficializată deplin, tocmai când omenirea părea să aleagă decisiv pozitivismul în defavoarea unei intimităţi invadate de zgura civilizaţiei, Conferinţa Generală UNESCO din anul 2000 a hotărât ca o zi din an, pe 21 martie, care este şi Ziua Eliminării Discriminării Rasiale, să fie şi Ziua Poeziei. Cităm motivaţia: “S-a considerat oportună celebrarea comună deoarece poezia, primul cântec al umanităţii, este considerată o armă puternică în lupta împotriva nedreptăţii de orice natură, a violenţei interumane şi războiului”. Oare nu e prea mult spus? Cum să fie poezia o armă puternică? Cine decide că poezia este o armă? Pusă între două forţe beligerante, poate poezia să convingă pe vreuna dintre ele să cedeze? Omenirea a cunoscut multe orori, omul a fost criminal pentru semenul său prea adesea. Expresia “Homo homini lupus” a fost depăşită de realitatea imediată. Lagărele naziste, lagărele comuniste au ucis nu concepte, ci oameni. Sensibilităţi, conştiinţe, destine. Bertolt Brecht spunea că după ce omenirea a cunoscut lagărele de concentrare naziste va fi greu să mai scrie şi să mai spună cineva poezii. M-am întrebat, cunoscând prin martori direcţi, prin supravieţuitori ai acelor perioade, cum a fost primită, înţeleasă, receptată poezia în închisorile comuniste?
Adrian ALUI GHEORGHE
