Una din cărţile autorilor din Neamţ lansate la ultima ediţie a târgului de carte „Gaudeamus” de la Bucureşti a fost jurnalul unui fost prizonier dintr-un lagăr siberian, Vasile Gh. Baghiu (tatăl scriitorului cu acelaşi nume), care a ţinut un fel de jurnal în lagăr şi pe care l-a completat după ce s-a întors în România de atunci, un lagăr ceva mai larg. Cine a trecut prin acele vremuri îşi poate imagina riscul la care s-a supus autorul scriind astfel de întâmplări, cu intenţia de a fi citite şi de alţii. Că de publicat nici nu putea fi vorba. Cartea „Prizonier în URSS”, apărută la Fundaţia Academia Civică acum o lună în urmă, cu o prefaţă de Romulus Rusan, se află la cea de-a doua ediţie. În loc de comentarii despre carte, am ales un fragment edificator din acest volum.
„Dragii mei, din acel lagăr se pot face mii de romane, dar gândul meu mă duce undeva mai departe, în neagra străinătate Siberia. Despre acest loc blestemat voi scrie tot ce-i adevărat. La scos buşteni din apă am lucrat două luni de zile, cu 400 grame de pâine pe zi şi trei supe de linte. După opt ore de lucru în apă, veneam în lagăr, luam supa de linte şi odihneam pe patul de scânduri învelindu-mă cu mantaua. Toate aceste suferinţi le-am împărţit în mod egal cu săteanul meu Purcaru Ghiţă. În dimineaţa zilei de 15 septembrie, anul 1944, şeful lagărului, Ciolan Petru, a venit la noi în cabană, vesel ca un mire, şi ne-a spus cu glas tare: – Nu merge nimeni azi la lucru. Mergeţi la comisie şi de acolo vom pleca acasă. Vagoanele sunt pregătite. Noi am strigat într-un glas: „Ura! Ura!”. M-am pregătit cu Ghiţă Purcaru şi m-am dus la comisie. Acolo ce să vezi? Doctorese, doctori în număr de 20. Treceai prin faţa lor în costumul lui Adam, iar maiorul doctor sovietic te sucea, te prindea de piele şi spunea: „Haros ciolovec. Puscai dămoi…”, adică „Bun om. Merge acasă!”. Am ieşit de acolo şi m-am dus la dormitor. Grosolane minciuni spuse în faţa oamenilor maturi, oameni cu ştiinţă multă, căci sub numele „prizonier” stătea camuflat om care ştia 12 limbi şi toate meseriile de pe pământ. Nu mai vorbesc despre mine, căci eu eram cioban de la ţară, dar tot nu puteam fi socotit copil de şase ani să fiu dus cu trei bomboane. Dar ne-au dus cu minciuna… „Romeni, paşol dămoi!”, „Români, mergeţi acasă!”. Şi care ne-a fost casa? Căci aproape seara ne-au scos la poartă. Santinelele strigau: „Pă piachi, camarad!”. Românaşii făceau cruce zicând: „Doamne ajută!”. Am plecat pe drumul plin de nisip al stepei. Frumoasă privelişte. Nisip sub picioare, nisip în văzduh, nisip în ochi. Iar în ambele părţi ale coloanei de prizonieri, santinelele duble ne păzeau să nu fugim de casă şi să rămânem la ei. Deşteaptă prostie şi asta! Am ajuns la oraşul vechi unde vagoanele erau pregătite. Ne-au numărat şi ne-au băgat în fiecare vagon câte 40 de oameni. S-a completat eşalonul, au închis vagoanele şi am rămas în aşteptare să pricepem şi noi dacă ruşii ştiu drumul spre România. Pesemne că nu au ştiut drumul pe unde ne-au adus şi au pus ambele locomotive cu botul înspre Siberia. (…) Cu mare greu am ajuns la lagărul cu numărul 11, unde nu era nici un fel de organizare. Ne-au băgat în nişte bărăci acoperite cu pământ. Ne-am ales fiecare patul pe care curgea apă. Foame era destulă, ca la câine în fântână… Tovarăşii sovietici ne-au dat mâncare nişte peşte sărat. L-am împărţit şi l-am mâncat ca pe cea mai bună mâncare. Un fenomen ne-a lovit. Peştele cerea apă, şi apă nu se găsea. Am pus zăpadă în tinicheaua de tablă, s-a topit, pe urmă am strecurat-o printr-o pânză ruptă de la manta. Şi ne-am potolit setea. Au doua zi au adus apă de departe cu maşina. Dar nu aveai voie să bei decât fiartă, findcă avea gaze. În acel lagăr am stat zece zile în carantină. După aceasta ne-a făcut comisie medicală, ne-a pus categoria a-ntâia, buni pentru lucru. Să vezi fericire… Bucătărie nu era. De toţi prizonierii eram în număr de patru mii. Ne-au dus la o fabrică de cărămidă şi am luat fiecare câte şase bucăţi. Asta ne-a fost misiunea timp de o lună. Ne-am făcut noi singuri bucătărie, sală de mese şi dormitoare. Au pus bucătari din fiecare naţie câte unul. Şi ce mâncare specială făceau? Varză îngheţată şi pătlăgele murate. Felul doi, pasat 300 de grame. Pâine de orz, ovăz şi secară 600 de grame la zi. Dar în multe zile nu primeam deloc. Am început a cunoaşte viaţa de sclav. Ruşii ne priveau cu duşmănie spunându-ne „ţigan” şi la nemţi „friţ fascist”. Ne-au organizat pe brigăzi şi ne-au dus la lucru la o carieră de pământ. La intrarea în carieră era o uşă la care stătea un moşneag basarabean dus acolo de mulţi ani. Vorbea româneşte. Viaţa de prizonier s-a făcut mizerabilă. Norma de lucru în carieră era de de 12 tone de pământ săpat şi încărcat pentru un om-neom. Fiindcă drumul din lagăr la carieră era de şase kilometri, dus şi venit eram mânaţi de santinele şi câini lupi care săreau pe noi. Din cauza normei prea mari şi a mâncării, puţină şi rea, din prizonierii bătrâni au murit, iar noi, cei mai tineri, am ajuns slabi, iar cel mai greu prizonier avea 37 de kilograme. În acest timp a venit o comisie medicală ruso-americană şi ne-a găsit nenorociţi. Ne-au clasat categoria a patra şi nu am mai mers la lucru o lună. Şi în vederea comisiei s-a îmbunătăţit traiul. Dar, după ce a plecat comisia, mizeria iarăşi a venit peste noi…”
