Un critic literar cu greutate în literatura de azi: Cristian Livescu, la 68 de ani

Criticul literar Cristian Livescu împlineşte mâine 68 de ani. O vârstă a maturităţii creatoare pentru un om de litere care şi-a ales să despartă apele în literatură, să identifice direcţii şi motive de cercetare literară şi istorică, dar mai ales să întreprindă minuţioase şi de cele mai multe ori surprinzător de exacte radiografii literare. Personalitate polivalentă – critic literar, critic de artă, critic de artă teatrală, istoric literar, mai recent un editor important – cel aniversat are în spate o operă ce, analizată cu obiectivitate, „încape” cu greu în cei „doar” vreo 40 de ani de activitate creatoare. Afirm acest lucru având în vedere faptul că sărbătoritul are în spate şi o bogată activitate de jurnalist. Abundentă în referinţe biografice, fiindcă – nu-i aşa? – scriitorul este în mare măsură expresia experienţelor sale existenţiale, analiza lui  literară are darul să ne introducă în spaţiul spiritual al celui care este sub lupa criticului. Cu un limbaj suplu şi adecvat textului despre care vorbeşte – Cristian Livescu fiind printre foarte puţinii critici literari români de azi care fac din cronica literară inspirate „reportaje” despre cel analizat, construind în jurul acestuia  adevărate mitologii, care fac ulterior carieră în lumea literară – el şi-a construit, încet, dar sigur, un prestigiu de care puţini critici literari, chiar cu nume mai cunoscute în presa literară, se pot mândri: a devenit un nume de referinţă, un nume căutat de scriitori. Cunosc mulţi autori, şi vorbesc de cei deja cu nume în literatura română de azi, care ţin neapărat să fie luaţi în evidenţă cu cărţile lor de acest critic literar. Acest fapt spune totul. În fine, cred că niciunul din criticii literari de azi nu a făcut o radiografie mai exactă a poeziei române postbelice, în special a fenomenului optzecist, precum o face criticul literar de la Piatra Neamţ. Au scris şi alţii tone de articole despre această generaţie, aflată azi la final de drum, dar uniforme şi fără a fixa o ştachetă valorică limitativă. Intervenţiile sale de prin revistele literare, dar şi mai probabil viitoarele sale cărţi vor confirma cele spuse acum.

Cristian Livescu s-a născut la 24 decembrie 1945 în Focşani. Este absolvent al Facultăţii de Filologie, Bucureşti. A debutat publicistic în ”Viaţa studenţească” (1965), cu reportaje. În studenţie (1965-1968), a condus Cercul Studenţesc de Teorie şi Critică Literară al Facultăţii (coord. de  prof. Savin Bratu). A iniţiat, împreună cu Dan Mutaşcu, Adriana Bittel, Dorin-Liviu Zaharia, în 1967, Cenaclul Atlantida (Casa Studenţilor din Bucureşti), preluat ulterior de grupul Silviu Angelescu – Ioan-Petru Culianu. După 1968, a lucrat redactor la ziarul Ceahlăul din Piatra-Neamţ, titular la rubrica de cultură. A debutat literar cu un eseu despre Adrian Marino, în Revista Ateneu, Bacău (1973). A condus Cenaclul Literar Calistrat Hogaş din Piatra-Neamţ (1971-1977), care va deveni, după 1985, Cenaclul Scriitorilor din Neamţ, este unul din organizatorii Antologiei scriitorilor români contemporani. După 1990, a fost consilier la Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Neamţ. Ca membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 26.12.1989), va îndeplini diferite funcţii în Consiliul Asociaţiei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, al Reprezentanţei Neamţ a Uniunii Scriitorilor şi Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ. Din noiembrie 2002, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia Critică. Membru fondator revistelor Credinţa Neamului, Poezia, Antiteze, director fondator al Editurii Crigarux, redactor asociat la Revista Convorbiri literare din Iaşi, cu cronică literară permanentă (critica criticii, 1996-2000, şi critica poeziei, din 2003 şi în prezent). A debutat editorial cu Introducere în opera lui Ion Pillat(1980). A mai publicat: Scene din viaţa imaginară, 1983;  Voluptatea labirintului. Glose la o hermeneutică a insolitului, 1995;  Întâiul Eminescu, studiu critic. Copiii lui Saturn. Digresiuni despre geniu, 1998;  Ascuns într-o lojă. O istorie pe alocuri sentimentală a Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ, 2002; Magiştri & hermeneuţi, 2007;  Eminescu şi enigmele «Caietului vienez», strategiile textuale ale debutului literar, 2011 ş.a. Urându-i în numele cititorilor noştri şi ai lui un călduros LA MULŢI ANI!, l-am rugat să-mi răspundă doar la atât: cum se descurcă în ipostaza de critic când toată lumea se vrea lăudată şi ce argument are pentru ca tinerii să îmbrăţişeze această profesie? Iată răspunsul, restul interviului în edițiile viitoare ale ziarului nostru:

„Sunt două capcane în care un critic tînăr poate cădea: să vrea neapărat să fie publicat, şi atunci scrie la comandă, evident „de bine”, cum îi sugerează sau dictează şeful revistei; să cadă în sporovăiala ieftină de pe internet, unde blogurile sunt pline de comentarii improvizate, scrise hormonal sau la furie, şi unde multă energie este consumată absolut inutil, dată pe albia neantului. Independenţa lecturii, plăcerea ei în fond, determină independenţa actului critic. Avem nevoie în continuare de forţe proaspete în critică, independente de critica universitară şi de cea publicitară, de editură, unde lauda e cuvântul de ordine, pentru escaladarea treptelor ierarhice. Diminuarea spiritului critic a făcut să avem azi atâtea cazuri grave de plagiat, înmulţindu-se experţii în compilaţii superficiale”.

Nicolae SAVA