* interviu cu poetul Nicolae Boghian
* Eşti cel mai recent membru al Uniunii Scriitorilor care trăieşte la Neamţ. De ce te-ai hotărât atât de târziu să faci cerere de primire în această breaslă?
– În 1986, după apariţia romanului „Stare de ecou”, apreciat de critica literară, am depus la Asociaţia scriitorilor Bucureşti un dosar de primire şi am aşteptat un răspuns, care n-a mai venit. După revoluţie, m-am dus să-mi reînnoiesc cererea, dar dosarul dispăruse şi nu am mai insistat. Când Eugen Uricaru a venit la conducerea Uniunii mi-a transmis să reiau demersul, însă au intervenit alte urgenţe, legate de sănătate, şi aşa m-am pomenit că toţi care mă cunoşteau, auzind că nu sunt membru al breslei, ridicau contrariaţi din sprâncene, iar unii se întrebau dacă nu cumva m-am lăsat de literatură.
* Ce te-a determinat să alegi o carieră militară? Cum s-a împăcat poetul din tine cu viaţa la ordin?
– Eram prin clasa a cincea când am citit cunoscutul, pe atunci, roman al Cellei Serghi, „Cantemiriştii”, o frescă bine romanţată a vieţii dintr-un liceu militar. Eu păşteam vaca pe malul şanţului la Ghigoieşti, iar ceea ce se întâmpla în cartea aceea mi se părea ceva fabulos. Aşa că, imediat ce s-a ivit ocazia, am pornit ca din puşcă spre liceul militar, ignorând sfaturile mamei, ale unui unchi care fusese ofiţer de carieră şi ale unei colege de şcoală căreia îi scriam versuri în orele de limba rusă. Paradoxal, în toată perioada în care am făcut studiile militare nu am regretat libertatea pe care aş fi avut-o în mediul civil, ci absenţa fetelor, faptul că nu aveam cui să mai trimit bileţele cu versurile mele şi să împărtăşesc gândurile despre dragoste şi idealuri înalte! Acum, dacă mi s-ar pune întrebarea ce aş face dacă aş mai fi din nou pe malul şanţului cu „Cantemiriştii” în mână, aş urma fără ezitare sfaturile mamei, ale unchiului şi ale colegei de clasă, despre care am scris în romanul „Limita singurătăţii” că avea ochii atât de mari încât toată faţa ei era numai ochi. Şi asta chiar dacă acum liceele şi academiile militare sunt pline de fete.
* Cum a fost viaţa literară în Bucureşti, unde ai lucrat şi ai locuit peste trei decenii? Merită să fii „scriitor de Capitală”?
– Am trăit viaţa literară din Bucureşti la nivelul unor evenimente care îmi suscitau direct interesul. Nu am legat prietenii, deşi purtam discuţii interesante cu scriitorii care colaborau la revista „Viaţa militară” unde am lucrat, Dumitru Radu Popa, Nicolae Ciobanu, Costin Tuchilă, Gheorghe Istrate, Corneliu Ostahie, Titus Vâjeu. Nu am frecventat cenaclurile în vogă atunci, iar la restaurantul Uniunii intram ocazional, de fiecare dată certându-mă cu Dumitru Micu. De fapt, ceea ce m-a atras în Bucureşti a fost, ca şi la Piatra Neamţ, lumea teatrului. La teatru mi-am încărcat bateriile, trăind stările unice pe care actorii le creau cu atâta intensitate. Acolo simţeam adevăratul puls al ideilor ce săgetau platoşa neagră care ne apăsa atunci pe toţi. Desigur, viaţa în Capitală este o plămădeală ce „creşte” mult mai uşor, având afânători de tot felul. Dar nu poate fi, în nici un caz, un motiv pentru a deveni un scriitor mai bun. Cred că destinul scriitorului este dat în acea compoziţie alchimică ce amestecă emoţii, zguduiri interioare, drame sentimentale, aspiraţii şi alte multe trăiri pentru a scoate grăuntele de aur al unicităţii exprimării artistice a acestora.
* Care dintre criticii literari „te-au citit” mai bine?
– Cel mai receptiv la cărţile mele a fost regretatul critic Nicolae Ciobanu. El a sesizat cel mai bine tensiunea interioară a scrisului meu. La fel de intuitiv mi-a receptat, în special poezia, criticul Cristian Livescu, ale cărui cronici literare mi-au dat, de multe ori, tăria de a ieşi din zăbăvnicie.
* Ce face un scriitor proaspăt pensionat de la serviciu, proaspăt membru USR, nou locuitor al municipiului Piatra Neamţ? Planuri?
– Îmi place să rememorez clipele plăcute din viaţa mea, fără a cădea în paseism. Refac, imaginar, ceea ce aş fi putut realiza dacă perioada trăită la regiment nu ar fi fost atât de absurdă, de dură, sufocantă uneori. Acum, îngrijesc o mică livadă ce creşte sub ochii mei şi caut să-mi imaginez cine va mai tresări citind volumul meu de versuri ” A doua venire”, la care lucrez.
