După 8 ani de la dispariţia sa pământeană, scăpând de păienjenişul lacrimii, ce îţi obtura privirea asupa-i, capeţi dimensiunea reală a omului esenţial din viaţa ta, a cetăţii, profesiei şi familiei. Hărăzit în a atinge perfecţiunea în toate domeniile abordate, şi-a investit talentul, vocaţia, munca, dăruirea, având certitudinea că nu „a făcut umbră pământului de pomană” (zicere populară devenită la el „perceptul lucrului temeinic făcut”).
Tânăr suplinitor de limbă rusă a dezvăluit şcolarilor din Tazlău muzicalitatea limbii lui Esenin, corijând reflexul latin de a dispreţui hieroglifele chirilice; student la „Sorbona” ieşeană a urcat până la apogeul de atunci a obţinerii unei burse de perfecţionare a francezei la Paris; ajuns profesor de limbă franceză, înzestrat natural cu acea graseire specifică limbii lui Jean-Jacques Rousseau, le-a oferit elevilor de la liceul pedagogic „Asachi” („Asapei” în jargon de Pietricica) un capital, extrem de util în viitoarele cariere; inspector şcolar fiind, a şocat prin exigenţa de tip… Neamţ, suficienţii rezumându-se la clasicul comentariu balcanic „se dă mare, face pe nebunu’”; tânăr îndrăgostit s-a căsătorit cu frumoasa nepoată Ileana (exigent şi aici) a lui I.I. Mironescu, lăsând moştenitori doi copii parcă veniţi din file de poveste eminesciene: Cătălina şi Cătălin; cultivator tenace a memoriei „renascentistului” tăzlăuan I.I. Mironescu, a descoperit prin arhive noi mărturii ale complexităţii medicului scriitor, în legătură, în special, cu „visele de mărire” ale Tazlăului, proiecţie visătoare „în mic” a Slănicului Moldovei; organizator de şezători literare anuale, sub patronaj mironescian (şi, mai târziu al fundaţiei culturale, care-i poartă numele), la care participa „toată floarea cea vestită” a Neamţului, Iaşilor şi Bucureştilor; redactor şef al revistei „La Tazlău”, vremea glorioasă a unei bijuterii a revistelor săteşti; „Om al Artelor”, atestat şi oficial cu o asemenea distincţie decernată de prefectul Neamţului; păstrător al tradiţiilor locale, prin două mobilizări exemplare: vara comemorării lui Mironescu şi iarna datinilor de Anul Nou; alături de directorul şcolii din Tazlău, Cezar Ţucu, participant la „odiseea” ridicării bustului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în faţa ctitoriei sale, confruntându-se cu un labirint de birocraţii. nervi, amânări, asta în condiţiile hărţuirii de către o boală perfidă (un virus de hepatită luată de la un cabinet dentar… criminal); animator la nivel înalt al înfrăţirii comunelor Tazlău şi Lâmastre, cu vizite reciproce, profesorul fiind de-a dreptul briliant în conversaţie, francezii considerându-l mai bun vorbitor decât ei în limba lor maternă, iar ideatic dându-le impresia că ei ar vrea să adere la Confederaţia Balcanică, nu românii la Uniunea Europeană; cultivator al unei vestite cutume mironesciene, organizarea unui dejun-şcoală duminical la Tazlău cu cei mai buni 5 elevi ai săi de franceză; gazdă perfectă (beneficiind şi de arta culinară extraordinar de inventivă a soţiei) a „pribegilor” bucureşteni şi prietenilor pietreni, în conversaţii demne de seratele lui Vlahuţă sau Ion Pillat; interlocutor desăvârşit, când de la Mironescu se ajungea la abordări filosofice ale lumii, până în zorii dimineţii, aici rezistând aerului rarefial al înălţimilor abstracte doar fratele meu Virgil, favoritul „Profesorului”; efemer aderent la Partidul Umanist („sunt conservator ca Eminescu”), unde şi-a luat rolul în serios (cum altcumva?), lansând apeluri înspre idealuri, care au rămas „glume” pentru obscura clasă politică a intereselor, nu a civilizaţiei democratice.
În strict limbaj pedagogic, Gheorghe Blaga a fost un om de 10, notă prefigurată de Parce încă din data naşterii: 10.10.1937 (1+9; 3+7), o succesiune de patru de 10 premonitorii. Chiar purtarea unui nume ilustru, venit de dincolo de Carpaţi, el a luat-o ca o obligaţie de răspândi „poemele luminii” moldave. Peste toate aceste calităţi remarcabile, Profesorul a fost un eminent Cărturar, care i-a permis o abordare complexă a moştenirii literare şi sociale a lui Mironescu, o menţinere vreme de 10 ani a unei reviste de prestigiu, „La Tazlău”, şi o surprinzătoare afirmare de critic literar, cu o deosebită rigoare şi reflectare a detaliului, prin câteva cronici despre Eminescu, Liviu Vişan, Cezar Ţucu, Constantin Ardeleanu. Acestui „Rousseau de Ruseni”, atât Mironescu cât şi şcoala, limbile română şi franceză, Tazlăul şi câteva generaţii de elevi, îi datorează foarte mult. Aristocrat, ca un dat divin. Elegant şi rafinat. S-a dovedit a fi o construcţie arhitecturală îndrăzneaţă, sfidând înălţimi nebănuite pentru ceea ce denumim îndeobşte un dascăl, care m-a determinat să-l consider întotdeauna nu „domnul Blaga”, ci „domul Blaga”. Toţi şi-l revendică pe cărturarul Blaga, familia, liceul Asachi, fundaţia culturală dar prin pasiunea cu care a valorificat moştenirea complexă a emblematicului I.I. Mironescu şi a cultivat tradiţiile satului muntean el aparţine în primul rând Tazlăului. Mi-ar place o vreme să rămânem pe retină cu imagina lui Zeus privind Olimpul, Sadoveanu – Ceahlăul, iar Gheorge Blaga, din cerdacul casei încă a lui Mironescu, muntele sfânt al Tazlăului, Măgura Mare… (Constantin ARDELEANU)
