Unde ne-am fi putut afla mai… „acasă” decât la recitalul vocal instrumental intitulat chiar aşa: „Muzica la ea acasă”, din după amiaza de 4 septembrie 2014, din sala de audiţii a Liceului de Artă „Victor Brauner”, neîncăpătoare pentru amatorii de muzică adevărată.
La o primă vedere, nimic neobişnuit pentru o unitate de învăţământ care cultivă, educă şi îndrumă tinerele noastre vlăstare pe drumul fără egal al muzicii. Dar, în derularea acestui concert am putut desluşi semnificaţii cu totul particulare, pe care încercăm să le punem în lumină, nu la voia întâmplării, ci pentru a ilustra tocmai valoarea şi imensitatea, Ceahlăul de eforturi, sacrificii şi bune intenţii, dindărătul a ceea ce se vede pe scenă, şi la care contribuie un grup important de profesionişti dăruiţi şi conştienţi de rolul şi locul lor în societate.
Ca numitor comun, care nu poate fi ignorat, amintim că toate protagonistele recitalului sunt absolvente ale liceului de artă nemţean, dintre care cele şase voci au pornit pe drumul desăvârşirii muzicale, sub îndrumarea concitadinei noastre, Elena Botez care, aflată la vârsta odihnei binemeritate, în loc să răsfoiască afişele spectacolelor în care a jucat, caietele cu amintiri şi puzderia de imagini ale trecutului în care a strălucit ca soprană a Operei din Timişoara, dovedeşte o vitalitate ieşită din comun, care îşi are, evident, izvorul în vocaţia şi dorinţa de a transmite, de a înflori în alte şi alte destine, arta vocală pe care a slujit-o cu dragoste fără limite.
Nu implicăm într-o ierarhizare valorică a prestaţiei, pentru care nu avem pregătirea necesară, dar subliniem registrul foarte variat al programului, cu arii din operele lui Gounod, Massenet, Puccini, Donizetti, Sandoval şi Verdi, dar evidenţiem prezenţa a ceea ce am putea denumi „colegele mai mari”, venite pentru a spori valoarea şi prestigiul recitalului. Plasăm în această postură, pe surorile Caia, deja profesioniste, Claudia angajată a Operei Române din Bucureşti şi Olga solistă a scenelor lirice ale Europei, ca şi pe Alexandra Grigoraş şi Adina Vilichi, deja studente în anul III ale Conservatorului ”Luigi Cherubini” din Florenţa, toate patru cu voci deja formate, capabile de a evolua şi a se desăvârşi pe cont propriu, cu menţiunea că studentele fiorentine parcă ar vrea să o asigure pe Suzana Nădejde, proaspăt admisă la acelaşi prestigios conservator italian, că a făcut o treabă bună şi că s-a angajat pe un drum plin de speranţe.
Fără a o omite pe Alexandra Băluţ, voce caldă, încă în formare, care nu şi-a conturat opţiunile şi care rămâne, mai departe, ataşată de liceul în care s-a format, evidenţiem prestaţia particulară, demnă de subliniat, a Sarei Stroici, absolventă şi masterandă a Conservatorului „George Enescu” din Iaşi, care şi-a demonstrat (nu pentru prima oară) talentul, vigoarea şi tehnica de cea mai mare valoare, interpretând Passacaglia şi Burlesca din concertul lui Dmitri Şostakovici, o piesă extrem de dificilă a repertoriului violonistic.
În sfârşit, trebuie să subliniem prestaţia cu totul şi cu totul particulară a profesorului Adrian Stroici, pianistul şi profesionistul de marcă al Liceului de Artă, cel care a asigurat evoluţia şi susţinerea de fond a tuturor partiturilor, elementul de legătură a întregului spectacol concertistic, printr-o prestaţie şi deosebit de valoroasă.
Pentru a încheia cronica noastră de spectator sau auditor, am remarca, mai mult decât tinereţea şi prospeţimea protagonistelor, simplitatea, modestia şi ţinuta lor plină de demnitate şi prestanţă, departe de tupeul şi risipa de nuditate şi gimnastică la scenă deschisă a reprezentantelor showbizzului românesc.
Tuturor celor care au contribuit la reuşita spectacolului vocal instrumental, doamnei directoare Luminiţa Moscalu, girantă a acţiunilor Liceului „Victor Brauner”, şi nu mai puţin a celor din umbră, li se cuvin respectul, felicitările şi mulţumirile publicului prezent, ca şi urările de a continua şi a desăvârşi o activitate de valoare.
*
Fără să alterăm ori să anulăm consideraţiile de mai sus, n-am avea conştiinţa împăcată, dacă n-am semnala unele carenţe ale ambianţei generale, care umbresc valoarea şi acurateţea actului artistic, departe de cerinţele unei instituţii de artă, carenţe pe care le-am mai semnalat (din păcate, în zadar) şi care nu ţin nici de profesionalismul, spiritul de organizare sau de gospodărie a unităţii şcolare sau de slujitorii ei, ci de administraţia municipiului.
Prima şi, poate, cea mai importantă şi stringentă observaţie se referă la pianul dezacordat (din câte am aflat, cel mai bun al şcolii) care, cu toate eforturile profesorului Stroici nu a sunat precum vocile pe care trebuia să le susţină şi să le pună în valoare. Poate că ar fi prea mult să pledăm pentru dotarea cu un pian performant, de concert (orice instrument muzical are, şi el, viaţa lui), dar nici măcar a unui acordor care să poată fi chemat la nevoie (de fapt, în permanenţă), pentru a restabili neajunsurile unui instrument prea mult folosit? Mai trebuie să spunem că arta nu acceptă surogatele şi nici principiul cu care ne-am (prea) obişnuit: merge şi aşa? Fiindcă nu mai este artă, ci kitsch. O asemenea instituţie, didactică în cel mai profund sens, are nevoie, nu de reclamă comercială, dar de o modalitate firească de a-şi demonstra capacităţile şi valenţele, da.
În context, nu că ne dovedim cârcotaşi sau chiţibuşari, nici sala de audiţii nu este demnă de o instituţie de artă. Aspectul unei încăperi oarecare, mai mult decât banale, incapabilă de a trezi sau întreţine fiorul artistic, fără personalitate, de nivelul (nici acela acceptabil) unui cămin cultural şi nu a unei instituţii chemate să facă educaţia artistică a concetăţenilor, este mai mult decât evident. Într-o sală adecvată se învaţă, se însuşeşte atmosfera de spectacol, cu tot ce reclamă ea : regie, iluminat, cortină, decor, fotolii, pereţi, nu mai puţin programe atrăgătoare şi aşa mai departe.
Credem că administraţia, Direcţia de cultură şi celelalte instituţii ale municipiului ar trebui să se preocupe, să se implice şi să se aplece cu mai mult interes decât pentru festivalurile berii sau al produselor electro-casnice, să se îngrijească mai mult de aceste aspecte, numai aparent minore dar capitale, pe care actul artistic le reclamă.
Altfel… nu ne mai putem chema o localitate culturală sau civilizată ori cu aspiraţii la civilizaţia adevărată.
Virgil RĂZEȘU
