Bust Eminescu

Sub acest titlu prezentăm fragmente din lucrarea lui Radu Mihai Crişan, “Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005. Afirmaţiile lui Mihai Eminescu, în fragmente din presa de acum 150 de ani, sunt de o actualitate izbitoare, din care cauză cartea nu a circulat, fiind foarte puţin cunoscută.

După câte vedem astăzi nu se mai poate admite că dezvoltarea României a fost normală. Din contra: a fost în gradul cel mai mare anormală, sacrificându-se, în favorul ei, bunăstarea, sănătatea şi moralul tocmai a acelor clase pe cari liberalismul esploatator şi ignorant pretindea a le emancipa. Străinii voiau emanciparea evreilor, şi organe «româneşti» s-au aflat care să zică că un popor atât de civilizat şi mai cu seamă atât de bogat ca cel românesc are datoria de-a se închina exigenţelor secolului. Străinii voiau război cu Turcia, de îndată această luptă nefastă se botează «război al independenţei». Străinii vor voi anexiunea, şi se vor găsi şi în viitor cete de masalagii cari să alerge pe uliţe şi să strige «Trăiască cutare ori cutare formă a pieirii României»”. De-aceea, „în loc de-a căuta ce vorbesc oamenii, să căutăm ce vor ei»”.„Iar axioma generală pe care un român trebuie să şi-o puie când judecă asupra oamenilor de stat de la cârma ţării sale este că vor face tocmai contrariul de ceea ce-au făgăduit să facă. Altfel, luându-se după vorbele lor, va greşi întotdeauna”.„Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă ş-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”. „Atenianii în decadenţă se prefăcuseră toţi în samsari, în advocaţi, în aspiranţi de funcţii, în oameni politici; din buget începu a se plăti mulţimea care asista la întruniri publice; se plăteau mărturiile false înaintea judecăţii, se plăteau membrii juriilor judecătoreşti. Un popor care întreg îşi consuma vremea în afaceri de-ale statului căta să şi fie plătit întreg din buget. Sărăcia ajunsese atât de generală încât oamenii alergau cu lăcomie după un obolus (10 bani) ca recompensă pentru o şedinţă în tribunale, corupţia şi desfrânarea deveniseră din ce în ce mai mari. Filip al Macedoniei şi Alexandru cel Mare aveau oricând în mână tarifa conştiinţelor cetăţenilor ateniani şi n-avură decât să dea cu piciorul pentru a nimici acea comunitate politică putredă prin demagogie”. „Nu Cartago a învins pe romani pe cât timp la ei domnea libertatea disciplinată, care i-a ridicat atât de sus; dar a dărâmat Roma şi a umilit-o demagogia în cele două forme ale ei, a maselor şi a despoţilor”. Ceea ce dar a adus dezvoltarea de pân-acum n-a fost o nouă clasă de producători, nu ridicarea muncitorului la un nivel mai nalt de cultură şi de bun trai, ci o clasă de stăpânitori, o aristocraţie nouă, compusă din oameni cu puţină ştiinţă de carte dar cu multă impertinenţă, cu mult spirit de şicană şi de-o ruşinoasă mlădioşie de caracter.”„Admitem ca apreciaţiunile oamenilor asupra cestiunilor de pură politică să poată fi determinate prin temperamentul fiecărui: ca unul să crează că e bun ceea ce altul crede că ar fi rău. Dar oare tot astfel e cu realitatea? Tot astfel e când ochii cari văd atribuie realităţii relele pe care ea le cuprinde în adevăr?”