pietricica turism

– dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe –

Cît de important e spaţiul, locul în care te naşti, în evoluţia unui scriitor, a unui artist? Îşi pune amprenta pe sensibilitate, pe opera ulterioară?

– Spaţiul în care te-ai născut, cel în care ai deschis ochii şi ai văzut lumea pentru prima oară, devine decisiv pentru întreaga devenire. Şi acest lucru nu este valabil numai la artişti, este valabil pentru oricare individ. Omul este, în definitiv, un copac care poartă rădăcinile după el, iar prin posibilităţile infinite ale memoriei îşi ia continuu sevă din pămîntul originar. Fiecare artist încearcă, la un moment dat, să demonstreze, printr-o mitologie proprie, că naşterea sa nu a fost întâmplătoare, că locul în care s-a întâmplat nu a fost fixat întâmplător, că Dumnezeu l-a aruncat în lume ca pe un zar cu toate feţele cîştigătoare. Ia pe oricare artist, mare sau mic, analizează-l şi vei vedea că axa lumii pe care o fixează în operă sau în mărturisirile pe care le face trece prin spaţiul originar. În ce mă priveşte apropierea de Creangă, pe prispa căruia am copilărit, umbra Cetăţii Neamţului sau aerul atât de vibrant din jurul mănăstirilor m-au tulburat decisiv. Vrem, nu vrem, suntem produşii contextelor şi ai propriei memorii.

Dacă ar fi să întocmeşti o istorie a literaturii române de azi, cam câţi dintre scriitorii care evoluează acum crezi că ar încăpea în ea?

– O istorie înseamnă, evident, o chestiune post festum. Dar dacă ar fi să ne jucăm, aş spune că i-aş lua pe toţi, i-aş găsi fiecăruia o trebuşoară pe această ipotetică arcă, care ar fi literatura română de azi. O literatură mare nu se face numai din vârfuri şi genii, ea este expresia unui travaliu mult mai intens la care participă şi criticii şi adulatorii şi plagiatorii şi epigonii şi cititorii şi detractorii chiar. Şi după ce criticii vor fi terminat de criticat şi adulatorii vor fi terminat de adulat şi plagiatorii de plagiat şi epigonii de îngânat şi detractorii de detractat, vor rămâne doar cititorii care vor da un vot final. În final eu, ca întocmitor al istoriei literaturii române de azi, după cum m-ai investit tu prin întrebare, în consens cu cititorii voi stabili lista finală. În evaluarea operelor şi autorilor vom ţine cont şi de cele trei pericole care ameninţă cărţile: focul, timpul şi propriul conţinut.

Şi totuşi, ce părere ai despre moda autorlâcului, atât de prezentă azi…? Apar autori de poezii, de povestioare, de romane chiar care parazitează valoarea, produc confuzie între cititori… Trebuie stopat acest fenomen? Cât e de toxic pentru o literatură?

– Dacă e vorba de talent, mult, puţin, cultivat sau nu, atunci totul e în regulă, fiecare îşi joacă şansa, îşi valorifică talentul, întreţine arderea internă a unei literaturi. Dar de multe ori e vorba de un fenomen parazitar şi face parte din această epidemie a lipsei de bun simţ instaurată în mai toate domeniile din societatea noastră. Că unii cetăţeni scriu în intimitatea lor poezii, jurnale, amintiri, nu e nimic reprobabil, dimpotrivă, e pentru mulţi o terapeutică după nişte munci grele, stresante. Dar să crezi că bâjbâielile literare, în mare parte infantilităţi tratate cu amabilitate de cei din jur ar însemna şi valoare, e deja o boală, e o lipsă totală de apreciere şi autoapreciere. E ca şi cum m-aş apuca eu acum să cânt la vioară şi să pretind ca muzicienii de profesie să mă ia ca de al lor, să mă trateze cu amabilitate. Sau să mă înscriu la un maraton şi apoi să mă bat pe umăr cu nu ştiu ce campion olimpic al probei şi să ne considerăm egali, eventual să-i mai dau şi un ghiont, să se dea deoparte. Fenomenul acesta, al autorlâcului, este prezent peste tot, în toată lumea. Dar în Franţa, de exemplu, amatorii au bunul simţ de a nu încerca să se dea egalii celor promovaţi de editurile importante, e un prag stabilit de publicul cititor şi de critică pe care dacă nu-l depăşeşti, nu exişti în lumea literară. La noi etalonul valorii, mari sau mici (dar valoare!), ar fi accederea în Uniunea Scriitorilor. Din păcate presiunea mediocrilor şi a agramaţilor literar e aşa de mare, că o mulţime a pătruns deja acolo. Au găsit mijloace într-o societate ca a noastră, în care învârteala e mod de acţiune. Mai toxic devine cazul când nulitatea literară este promovată de mediul educaţional, de şcoli, ca autor adevărat, model, minţile neformate ale copiilor primesc prostia cu etichetă de valoare. Am văzut destule exemple şi aici, la noi, în oraş şi în judeţ. Marea lor calitate e perseverenţa. Au acumulat bani, o parte dintre ei, în diverse moduri, acum încearcă să-şi eternizeze în vreun fel numele. Cumpără influenţe. Cerşesc recomandări ca să poată intra în USR. Cum ar fi ca tu să accepţi să te încalţi cu pantofi pe care să ţi-i facă cineva care nu are nici o treabă cu lucrul în pielărie? Cum ar fi să te duci să te opereze de apendicită gardianul de la intrarea în spital? Scriitorul adevărat operează pe suflete. Pe al său şi pe ale altora. Nulitatea literară le ciopârţeşte.