pietricica turism

– dialog cu poetul şi preotul Dorin Ploscaru –

* Părinte, ce amintiri aveţi din perioada cât aţi fost preot în Maramureș? Acum după mai bine de 15 ani puteți face o comparație între enoriașii maramureșeni și cei nemțeni, de la Vaduri. Încotro înclină balanța?

– La Baia Mare am fost preot-profesor titular pe catedra de Spiritualitate și Formare Duhovnicească. Enoriașii mei erau elevii seminariști. Acolo am construit o bisericuță de lemn maramureșeană (o frumusețe de lucrare din  grinzi de stejar încheiate în coadă de rândunică) care trebuia să  fie paraclis pentru elevii și studenții teologi. Amintiri sunt multe. Și plăcute și mai puțin plăcute. Am participat la viața literară a locului, întemeind reviste, colaborând la revistele literare existente acolo. Credincioșii maramureșeni și cei nemțeni? Au aceeași evlavie și râvnă. Doar că acolo în Maramureș spiritualitatea, civilizația și cultura, vrând-nevrând, au fost marcate de suflul culturii și civilizației austro-ungare.

* Cum a fost la Casa Alecsandri de la Mircești, unde v-am cunoscut acum vreo două decenii cu prilejul unor manifestări literare dedicate acestui mare poet?

– Am venit la Mircești în 1986. De la Fundu Herța. Pentru că erau cale ferată și asfalt. Dar mai întâi pentru că era Alecsandri.  În 1990, parohia Mircești împreună cu Casa Memorială Vasile Alecsandri a organizat Centenarul morții Poetului.  Acolo și atunci, e adevărat, ne-am cunoscut. La  Mircești a fost locul unde mă întâlneam cu scriitorii ieșeni când veneau la Casa Memorială sau, așa cum a fost atunci, când au venit  de la Sabasa lui Aurel Dumitrașcu și în drum spre Iași au oprit pe la mine: erau acolo Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Dana Pântea, Nichita Danilov, Dorin Spineanu… Am stat toți într-o cameră, am mâncat ceva, am băut un pahar cu vin și după aceea ne-am urcat în clopotniță  unde  am tras clopotele ( era sâmbătă spre seară, așa că lumea nu s-a alarmat). La Mircești, în fiecare an, ieşeam prin zăpadă la bisericuța unde era îngropat poetul Vasile Alecsandri și de Sfîntul Vasile îi făceam pomenire împreună cu credincioșii,  apoi cântam Ginta Latină.

* Aţi îmbrățișat cariera preoțească. Nu v-a fost frică să vă asumaţi o răspundere atît de mare pentru o fire de poet?

– Misiunea Preoției este într-adevăr înfricoșătoare. Tratatele Despre Fugă … ale Sfîntului Ioan Gură de Aur și Sfîntului Vasile cel Mare stau mărturie. E o responsabilitate uriașă: trebuie să fii păstorul celor 99 de oi, dar mai ales al celei de-a o suta, rătăcită, în prăpastie,… prin tine, ca preot, omul se poate mântui sau sminti; îl poți pierde sau câștiga. Cred că m-a mângâiat și încurajat mult  cuvântul Mântuitorului: ”Luați jugul Meu că este bun și povara Mea este ușoară…”  Cum am ajuns să mă decid pentru preoție? Mergeam la biserică  și voiam să știu ce se întâmplă dincolo de catapeteasmă, în altar.  Apoi, pe câmp în clasa a șaptea m-am hotărât…Era așa ca o boare, ca un zephir, ca o perdea de fum această dorință a mea. Apoi tata m-a luat de mână și m-a dus la Seminar la Mănăstirea Neamț. Acolo am văzut pentru prima dată raiul pe pământ. Era în mai, 1974…

* Știu că v-aţi născut la Podoleni.  Rememoraţi anii de școală primară.  V-a plăcut poezia încă de atunci?

– Da. Podoleniul reprezintă pentru mine matricea, arhetipul. E locul unde atunci când mă mai întorc din când în când, la părinții mei Ioan și Ecaterina, aș scrie o săptămână de dimineată până seara. Mă inspiră  foarte mult pământul și locul natal. La școală în anii dintâi , ca orice copil, învățam pe dinafară poezii și desigur trebuia să le recităm la serbările școlare. Prin clasa a cincea, a șasea cred, aveam o profesoară de română , doamna Teodorescu, căreia i-am spus că eu vreau să mă fac poet. Erau și acele teste: ce vrei să te faci când vei fi mare… și de fiecare dată răspundeam: eu vreau să devin poet. Mi-a explicat doamna că nu este o şcoală specială pentru poeți. Trebuie să faci filologia … și dacă ai talent… Nu, eu o țineam una și bună : vreau să fiu poet. Și uite dragă Nicolae, cu ajutorul Domnului am ajuns.