Considerat “primul dintre fondatorii picturii române moderne”, Nicolae Grigorescu venea adesea în judeţul Neamţ, mai ales la mănăstirea Agapia, pe care a pictat-o în anii debutului. Maica Tavefta l-a “tocmit” pe Grigorescu, pe când avea doar 20 de ani pentru a picta pereţii interiori ai lăcaşului de cult. Grigorescu îl vizita des şi pe prietenul său Alexandru Vlahuţă (autorul remarcabilei lucrări “România Pitorească”), la casa lui situată în apropierea mănăstiri, transformată în muzeu memorial din 1966. (A. MOISE)
Se pare că, în Moldova, Grigorescu avea la Agapia un reper statornic al tihnei patriarhale: era locul “debutului “ său unanim recunoscut în domeniul picturii murale (anii 1857-1861 fiind cei ai unei ucenicii practice, care rezuma cuceririle picturii de influenţă bizantină de până la el), dar şi ţinutul unde sufletul său rezona în voie cu sufletul “mioritic”. Agapia şi mai apoi Văratecul (prezent în expoziţia din 1901) au o poezie aparte între peisajele lui Grigorescu, care îşi face periplul obişnuit în munţii Neamţului în plină vară, poposind adesea la casa lui Vlahuţă, prietenul său. În expoziţia din 1904, ultima personală a marelui pictor, deschisă ca şi precedentele la Ateneu apăreau peisaje de pe Valea Bistriţei şi din locul numit Zghiaburi – situat lângă satul Calul, judeţul Neamţ (unde funcţionau pe atunci băi termale). Neamţul a fost – se poate spune cu certitudine – unul din locurile predilecte ale lui Grigorescu, în care receptivitatea sa solară se simţea cu adevărat în largul ei. (Cristian Livescu, Ceahlăul, 31 mai 1986)
