Cea mai cunoscută autoare de versuri pentru copii s-a născut în judeţul nostru. Alexandrina Gavrilescu a văzut lumina zilei în satul Cotu Vameş, la 12 februarie 1894, într-o familie de învăţători. Pseudonimul Otilia Cazimir i l-au ales Ibrăileanu şi Sadoveanu, când i-au publicat primele versuri. Copilăria şi-o petrece în Iaşi, pentru că familia se mută acolo în anul 1898, face Facultatea de litere şi filosofie (fără licenţă) la Iaşi. A deţint funcţia de inspector al teatrelor (1937-1947). A debutat în anul 1912 în “Viaţa Românească”, iar în 1923 în volum. A fost distinsă cu Premiul Academiei Române şi Premiul “Femina-Vie Heureuse” în 1927, Premiul Naţional pentru poezie în 1937, Premiul Societăţii Scriitorilor Români în 1942 ş.a. Se remarcă prin volumele sale de versuri pentru copii, multe dintre poeziile sale fiind recitate şi în prezent la serbările şcolare. Fragmentele din scrisoarea de mai jos, datată 20 septembrie 1947, sunt adresate unui vechi prieten, Costache Bordeianu, după ce a fost destituită din funcţia de inspector al teatrelor. Otilia Cazimir se stinge din viaţă la 8 iunie 1967 în casa din Iaşi, aceasta devenind muzeu din anul 1972. (NS)
“Prietene, am aflat ca te-ai întors de la Bucureşti. N’am vrut să-ţi scriu înaintea plecării, să nu interpretezi cumva gestul meu ca o solicitare. Şi, iarăşi, n’am vrut să-ţi vorbesc. Mai întâi, că m’ar paraliza plictiseala matale distrată, şi apoi – eu nu ştiu să vorbesc. Eu nu ştiu “decât” să scriu. (…) Nu-ţi cer nimic în ea, n’am nici o grabă. Poţi s’o porţi în buzunar, poţi s’o laşi deschisă pe-o masă. N’are caracter confidenţial. E vorba de ceiace mi s’a întâmplat. Când te-am văzut dupa asta, am avut impresia limpede că socoteşti că meritam să mi se întâmple ce mi s’a întâmplat. Trebuie să-ţi mărturisesc că indiferenţa matale plictisită în faţa a ceiace pentru mine însemna o nenorocire, m’a durut… Dar asta n’are nici o importanţă… Am fost numită “inspector special” al teatrelor, pentru Moldova, Bucovina şi Basarabia, pe ziua de 1 iunie 1937, în locul rămas vacant prin moartea marelui meu prieten G. Topârceanu. (…) Am avut, pe urmă, destule neplăceri… politice. Sub guvernul Goga-Cuza, mi se indicase deja înlocuitorul: un june avocat-poet, cu plete, cu cizme şi cu cămaşă albastră. Dar a aflat d-l Al. Lapedatu, care mă preţueste, s’a dus la N.Iorga, care ţinea mult la mine, iar N.Iorga a intervenit la bătrânul Cuza, cu impetuozitatea lui cunoscută. În vremea regimului legionar, Traian Brăileanu ceruse demisiile tuturor inspectorilor din Minister, şi n’am rămas decât pentru că Director General era un confrate (Radu Gyr) care ţinea să nu-şi desmintă această calitate. Din câţi eram, n’am rămas decât doi, Comarnescu şi cu mine, singurii numiţi pe baza de merite culturale şi nu politice. Că am avut, aici, destule necazuri: suspiciuni, urmăriri, percheziţii, – asta nu are nici o importanţă. Pe vremea Antoneştilor, am rămas la locul meu pentru că ministru era profesorul meu de filosofie I. Petrovici, iar Director General tot un confrate, om de inimă: Liviu Rebreanu. (…) Am profitat de postul meu – da, asta e drept, – ca să fac cât mai mult bine celor necăjiţi. Eram aici singură: fără şefi, fără subalterni. Când s’au impus măsuri restrictive rasiste, am protejat pe toţi nenorociţii osândiţi să moară de foame: am închis ochii cât am putut, am dat sfaturi în loc de sancţiuni şi am întins la nevoie o mână de ajutor. Mulţi au trăit datorită mie. (…) În urma concedierii mele, n’am făcut nici o intervenţie, nu m’am plâns nimănui. Nu-mi cunosc şi nu-mi recunosc nici o culpă, şi nu înţeleg să mă umilesc cerşind un drept al meu. (…) Şi mai presus de orice, ţin la libertate. Nu admit să mi se impuie un gest sau un fapt pe care-l socotesc altfel de cum l-aş face după capul şi după sufletul meu (în fond, poate de aceea nici nu m-am măritat…). (…) Cred, mai curând, ca o să plec la „Cartea Rusă” la Bucureşti,- dacă-şi mai menţin propunerile pe care le-am respins astă primăvară. Bine înţeles, dacă izbutesc să realizez, din vânzarea a ce mai am, banii necesari deplasării, instalării şi asigurării cu lemne a celor care rămân. Dar asta e altă poveste. Deocamdată,- Iaşul m’a ofensat şi m’a alungat… Cu aceleaşi sentimente de frăţească prietenie, Otilia Cazimir”.
