O foarte interesantă lucrare documentară despre ţiganii de la noi a apărut recent la Editura „Cetatea Doamnei” (director, ing. Viorel Nicolau), sub semnătura a trei autori cunoscuţi,  Silviu Costache – directorul Centrului de cercetare pentru dezvoltare regională şi integrare europeană a Universităţii Bucureşti, Ionica Soare – director de grant internaţional şi reprezentată a României în acţiunea COST 0803 a UE, Daniel Dieaconu – doctor în istorie şi manager în proiecte de cercetare.

Lucrarea tratează în cele nouă capitole situaţia ţiganilor din România în perioada Evului Mediu, la începutul epocii moderne, în perioada interbelică, prezintă familiile de ţigani, trăsăturile socio-economice şi demografice ale minorităţilor ţigăneşti, un capitol special fiind dedicat ţiganilor din Neamţ. Se consideră că termenul „ţigan” este greco-bizantin – atsigani, ceea ce înseamnă de neatins – nume dat unei secte creştine din Frigia ai cărei adepţi considerau o întinare contactul cu diferite obiecte sau numai vederea lor. Printr-o răsturnare de sens, numele este atribuit ţiganilor. O legendă românească despre ţigani este legată de mitul biblic despre Noe, cel cu Potopul. Se spune că Noe, cultivând vie, a simţit tovărăşia Dracului: a fost primul om beat. Într-o zi, sub influenţa alcoolului, a adormit într-un colţ de grădină într-o poziţie jenantă. Unul din feciorii lui îl „muruieşte” cu o balegă şi se ascunde în tufiş. Celălalt fiu al lui Noe, serios, respectuos, îl spală şi-l acoperă cu frunze. Cel poznaş iese din tufiş şi încep să se certe. Noe se trezeşte şi află păţania: „Aşa să se facă pielea ta cum era balega cu care m-ai murdărit, iar tu să ajungi de râsul tuturor, aşa cum ai vrut să-ţi baţi joc de mine”. Cică, din feciorul acesta se trag ţiganii. Apariţia ţiganilor pe teritorul României nu este cunoscută, toate studiile având o doză mai mică sau mai mare de incertitudini. Se spune că originea lor este indiană (după limbă), migraţia acestora spre Europa desfăşurându-se într-o perioadă foarte mare de timp. Primele mărturii documentare referitoare la ţiganii din Ţările Române datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Venirea lor la noi a căpătat valoare economică, de aceea, pentru a-i împiedica să fugă, boierii şi biserica i-a transformat în robi, iar fiecare ţigan fără stăpân a devenit proprietatea statului.

Aflăm din carte că la începutul secolului XIX, în Moldova şi Ţara Românescă erau mai mulţi ţigani ca oriunde în Europa, şi faptul că „toţi românii sunt liberi, fiind robi numai ţiganii”. De altfel, M. Kogălniceanu îşi amintea din copilăria sa din Iaşi despre „fiinţe umane cu lanţuri la mâini şi la picioare, cu cercuri de fier în jurul frunţii sau cu zgardă metalică la gât. Biciuiri sângeroase şi alte pedepse precum înfometarea, atârnarea deaspura focului fumegând, regimul de carceră şi aruncare, despuiat fiind, în zăpadă sau apa îngheţată a vreunui râu, acesta era tratamentul aplicat nenorocitului de ţigan”.

Minoritatea ţigănească din România de Ev Mediu era împărţită, aflăm din carte, în ţigani ai domniei sau statului, ai mănăstirilor, ai boierilor. Ţiganii domneşti se împărţeau în rudari sau aurari, ursari, lingurari, lăieşi – după îndeletnicirile lor. O transformare care i-a afectat exclusiv pe ţigani a fost sedentarizare impusă de regimul comunist. Cu toate acestea, pe la începutul anilor 80 mai existau în România peste 65.000 de familii de ţigani nomazi şi seminomazi.

Articolul precedentOtilia Cazimir – 119 ani de la naştere: “Iaşul m-a ofensat şi m-a alungat”
Articolul următorTârg de antichități de la Galleria Mall