tonitza 01

Considerat “pictorul ochilor inocenți şi trişti”, Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886, Bârlad – d. 16 februarie 1940, Bucureşti) a venit la Piatra Neamț, în 1934, la invitația prietenului său, profesorul de pedagogie, I. Drăgan, care avea casă pe strada Ion Creangă. La întrevedere a participat şi pictorul pietrean, Nicolae Milord (n.1909 – d.1988, Piatra Neamț), pe atunci student la Academia de Arte Frumoase din Iaşi şi care peste ani, în 1968, evocă această întâlnire în articolul intitulat “Doi prieteni” apărut în cotidianul “Ceahlăul”. Adept al impresionismului şi postimpresionismului, Nicolae Tonitza spunea atunci: “Aici mi-am făcut atelierul; am sub ochi priveliştea minunatei panorame a oraşului şi valea Bistriței, ce se pierde până departe sub creştetul Ceahlăului, şi care se vede atât de limpede de aici. Am aici o linişte atât de mult dorită de mine şi cum îi place şi «Ursului»“(n.r. – I. Drăgan) (Ana MOISE)

tonitza 02

“Era prin anul 1934, luna august, când florile îşi estompaseră excesele coloristice, luând o înfățişare temperată, plastică. Mă trezii într-o dimineață cu veşnicul îndrăgostit de drumeție, doctorul Gotcu, care-mi spuse: «Hai, repede, Nicu, grăbeşte-te, să-l vizităm pe maestrul Tonitza, care se află la amicul Drăgan». Doctorul Gotcu venea de la Bucureşti şi era un prieten bun şi generos al pictorului Tonitza. El, doctorul, a inițiat şi încurajat zugrăvirea schitului Durău de la poalele Ceahlăului, lucrare care a fost executată între 1935 şi 1936, de către marele maestru Tonitza cu studenții săi. Eram pe atunci student al Academiei de Arte Frumoase din Iaşi şi doream să-l văd pe maestru lucrând. Nerăbdător, îl urmai pe doctor grăbit şi ne oprirăm la casa albă cu cerdac din capătul străzii Ion Creangă. Aici era locuința profesorului I. Drăgan, un pedagog de elită a învățământului nemțean. Te încântau fizicul său monumental, figura sinceră, deschisă, blândă, inima sa caldă şi nobilă. Fiu de țăran din preajma oraşului Piatra, îşi desăvârşise studiile de pedagogie în Germania. Casa sa era deschisă tinerilor pedagogi, scriitori şi artişti, devenind un focar de cultură la Piatra Neamț. Aici se adunau poeții, ca George Demetru Pan, V. Dorneanu, Iaciu Trautzel şi alte măiestrite condeie nemțene. Şi tot aici s-a născut ideea creării revistei literare «Petro-Dava», organ literar al oraşului nostru din timpul acela. Veneau, uneori şi marii maeştrii ai culorii: pictorul Aurel Băeşu şi Neculai Tonitza. Pe prietenul său Toni, cum îi spunea el lui Tonitza, îl cunoştea din tinerețe: împărtăşiseră împreună suferințele prizonieratului în primul război mondial. În unele clipe de răgaz, Tonitza îşi instala atelierul în chioşcul din grădina casei prietenului Drăgan, o adevărată oază, după care râvnea cu sete tot timpul anului. În adăpostul «Ursului», aşa îl dezmierda el pe bunul şi voluminosul prieten Drăgan, a aflat el întotdeauna cea mai sinceră ospitalitate şi cea mai mare bucurie. Era între ei o mare afinitate de simțire şi o mare dragoste de frumos şi adevăr; o mare dragoste pentru copii, pentru tineret şi pentru oameni în general, pe care-i slujea fiecare în felul său, unul cu muzicalitatea culorii, altul cu gingaşa şi răbdătoarea artă a pedagogiei. Amândoi îşi serveau cu dragoste şi devotament chemarea sufletului şi a minții. Un bun pedagog a fost şi marele maestru al culorii. Un îndrăgostit de culoare a fost şi profesorul I. Drăgan, care picta şi desena în momentele de răgaz. Era şi el atras de vraja armoniei de culoare. În grădina cu flori, sub formă de terasă, în chioşcul cu trei pereți, acolo i-am găsit pe amândoi în după-amiaza aceea de vară. Adică nu… mai era acolo un prieten, Sam, un puternic câine lup, care ne-a provocat o mică spaimă. Sam ne-a adus la realitate, printr-un lătrat puternic şi poruncitor, iar noi ne-am retras cuviincios, închizând poarta pe dinafară, dând astfel răgaz gazdei şi maestrului Tonitza să ne primească cum se cuvine în improvizatul atelier.

“Aici mi-am făcut atelierul”

Vestirea lui Sam mi-a dat prilejul să-mi consum în parte emoția ce mă stăpânea, deoarece această vizită constituia pentru mine un mare eveniment.
– Poftiți, ne spuseră amabili profesori Drăgan şi Tonitza. Sam ne dă numai de veste, el nu muşcă. Într-adevăr, simpaticul animal era ținut numai simbolic de o cureluşă de către stăpânul său, pentru a ne înlătura panica produsă de această neaşteptată agresiune.
– Mai răi sunt unii critici, glumi vesel doctorul Gotcu.
Mi-am oprit privirea pe înfățişarea puțin hazlie a profesorului meu. Era îmbrăcat într-un halat de pânză de sac scorțoasă şi încins cu o sfoară scămoşată de cânepă, îmbrăcăminte care contrasta puternic cu calmul ochilor săi mari.
– Aici mi-am făcut atelierul; am sub ochi priveliştea minunatei panorame a oraşului şi valea Bistriței, ce se pierde până departe sub creştetul Ceahlăului, şi care se vede atât de limpede de aici. Am aici o linişte atât de mult dorită de mine şi cum îi place şi
«Ursului». Pe pereții chioşcului, erau expuse vreo 16 lucrări, mici ca dimensiune, dar foarte mari prin evocarea coloristică, florală mai ales, mai puțin portrete şi peisaje. Mi s-a părut însă că mă aflu în cel mai vast atelier de pictură. Nu-mi puteam lua privirea de la ele. De pe pereții luminați iradiau culorile măiestrit culese şi interpretate de marele artist; eram încântat, căci mi se revărsau în suflet zâmbetele şi ochii luminoşi de copii şi zâmbetele de petale catifelate, care mă emoționau. Am fost trezit din visare de glasul său:
– Vedeți, dacă sunt liniştit, cât de mult am lucrat?
A rămas o clipă pe gânduri, puțin întunecat. Simțeam în mintea lui o străfulgerare a condițiilor mizere în care şi-a consumat existența-i din ce în ce mai amară. Ce mult a dorit aceste clipe liniştite, numai prietenul său cel bun îl înțelegea. I-am privit aşezați în umbra chioşcului. Sam luase loc între ei, poate puțin gelos. Mâna maestrului îl ținea de după gât ocrotitor. «Priviți cum vă surâde Sam, el nu-i un câine obişnuit, s-a …umanizat! » Măreția munților, tăcerea ce se lăsase peste oraş, zâmbetul umanizat al lui Sam, şoaptele de clopoțel de argint ce se desprindeau din tablourile de pe pereți, toate la un loc m-au copleşit cu trăirea unor clipe care s-au furişat adânc în inima şi mintea mea”. (Nicolae Milord, “Ceahlăul”, 1968)