Astăzi se împlineşte un veac de când a apărut pe lume ziaristul şi poetul Nichita Bistriceanu, pseudonimul lui Mihai Nechita-Smaranda (4 iunie 1914 – 29 dec 1997), copil din flori, (Ce frumoasă metaforă!), părăsit de mamă. „Cineva îl ridicase de la poartă, îl dusese în casă, îl dezvelise din scutece, îi citise numele mic pe o biată foiţă de hârtie, îi dăduse să bea lapte.[…] Cealaltă, care îi dăduse viaţă, era un basm, o semnătură pe-o carte poştală descoperită târziu când el era cu totul, cu trupul şi cu sufletul, al celeilalte”.
După cum reiese dintr-o patetică însemnare autobiografică scrisă la anii senectuţii şi apărută într-un ziar ieşean, copilăria i-a fost frumoasă dar şi plină de răspunderi ca a oricărui copil crescut în casa unor familii cu posibilităţi materiale minime, dar bogată în sentimente, frumuseţe morală. Băiat din flori şi de pripas fiind, a confirmat părerea, urmaşii născuţi din dragoste nelegiferată, poate sinceră, sunt inteligenţi şi talentaţi. Deşi familia care l-a adoptat, va mai avea trei fete, Mihai după terminarea şcolii primare în satul Bistriţa, de lângă Mânăstirea cu acelaşi nume, va urma Şcoala Normală din Piatra-Neamţ, va deveni învăţător (1936) şi va funcţiona la diferite şcoli din judeţul Neamţ.
Deasupra Europei pluteau norii negri ai războiului şi s-au extins şi peste câmpiile şi munţii României. Sublocotenentul Mihai Nechita-Smaranda absolvise şcoala de ofiţeri rezerva infanterie de la Bacău, este mobilizat şi merge pe front alături de alţi zeci de colegi din judeţul Neamţ. A mers până la Don cu regimentul 15 Infanterie, s-a întors nevătămat şi va continua lupta şi împotriva nemţilor în Divizia 6 Infanterie. În 1942, iulie, 16, este decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de cavaler cu panglica de „Virtute Militară” oferită de Ministerul de Război. După 1989, când se apreciază în mod justificat şi corect meritele ostaşilor români atât pe frontul din est cât şi pe cel din vest, sublocotenentul Mihai Nechita primeşte Medalia „Crucea comemorativa a celui de al Doilea Război Mondial 1941–1945”, oferită de preşedintele României.
Substanţa definitorie a activităţii lui Nichita Bistriceanu nu a fost cea de ofiţer, deşi şi-a îndeplinit cu devotament sarcinile de ostaş al Armatei Române, şi nici cea de învăţător, deşi a absolvit o şcoală în această specialitate. Am lucrat cu Nichita Bistriceanu şapte ani la fostul ziar Flacăra. Am mai colaborat încă doisprezece ani cât a funcţionat la ziarele Steagul roşu, Bacău, şi Ceahlău, Neamţ. Aş zice că s-a născut cu jurnalismul în oase. Nu numai că era devotat acestei profesii dar era şi priceput. Reportajele sale aveau conţinut, erau la obiect, aveau şi culoare. Reportajul parcă îl avea scris pe neuroni şi nu făcea decât să-l transcrie. Cu un scris lizibil, specialitatea învăţătorului, scria aproape fără ştersături trei patru pagini şi se oprea. Parcă era la o cursă sportivă cu start şi cu finiş.
Scria la ziarul local, la ziarul regional şi la ziarele centrale. La Flacăra a fost secretar. Fiind o redacţie mică, se ocupa cu selectarea materialelor, tehnoredactare, corectarea şpalturilor, toată activitatea până când ziarul intra în maşina de tipărit. Redactorii şefi, nefiind de specialitate, stăteau mai mult prin şedinţe la partid. A fost perioade când a deţinut (onorific) şi munca de redactor şef. În perioada comunistă ziaristica era o activitate dificilă. Te confruntai cu ordinile de la partid, uneori destul de absurde şi cu cenzura făcută de Direcţia presei. Trebuia să fii foarte atent ce scriai, erau interzise până şi unele cuvinte, considerat impudice. Partidul, vorba poetului, era în toate, era o contradicţie permanentă între calitatea de ziarist, între ce doreai să faci şi ce erai obligat. Şi totuşi se făcea ziaristică, întâlneai în ziar toate speciile scrisului jurnalistic: reportaje, pamflete, foiletoane, analize economice, cronici sportive, de film, ştiri în care prezenţa eroului comunist era estompată. Nichita Bistriceanu ştia să facă asemenea articole. Calitatea de ziarist şi talent literar îl ajutau. Încă din timpul şcolii normale scria poezii. A scris poezii de pe front, fiind adevărate documente existenţiale ale ostaşului român, poezii publicate în ziarele locale, Apostolul şi Ceahlăul, Nichita Bistriceanu, deşi în timpul vieţii nu a scos nici un volum, după război era cunoscut nu numai în urbe ci şi în ţară ca scriitor.
Împreună cu Dumitru Almaş, Constantin Borş, Constantin Prâsnea etc. a susţinut activitatea cenaclului Slova nouă şi a înfiinţat Filiala Neamţ a Uniunii Scriitorilor. Se zice că pseudonimul de Nichita Bistriceanu i-ar fi fost propus de Mihail Sadoveanu. Când s-au împlinit 10 ani de la trecerea lui N.B. în lumea umbrelor, fiica cea mică, Georgeta Nechita sprijinită de subsemnatul, a scos, la Editura Crigarux, volumul Glasul sufletului meu, volum ce cuprinde o parte din creaţia artistică a lui Nichita Bistriceanu şi un jurnal de război, din a doua campanie când a fost pe frontul din răsărit. A ajuns până la Cotul Donului unde o parte a armatelor române şi germane au fost încercuite şi s-au capitulat. Nichita Bistriceanu împreună cu un subofiţer, Tănase, au hotărât să nu se predea şi au plecat în necunoscut având o busolă, câteva cutii de conserve şi o bucată de pâine. După şase zile şi nopţi, printr-un teritoriu străin, au ajuns din nou la armata română pentru a lupta în continuare. Relatările din acest jurnal sunt pline de dramatism şi ne arată ce înseamnă războiul.
Emil BUCUREŞTEANU
