Conferențiarul și scriitorul Nichifor Crainic (n. 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca – d. 20 august 1972, Mogoșoaia) a venit la Piatra Neamț, duminică, 17 mai 1931 pentru a susține o prelegere despre ”cugetarea estetică a domnului Nicolae Iorga”. Orașul nostru i-a lăsat o ”extrem de bună impresie, fapt care l-a determinat să-și aleagă drept loc de odihnă pentru la vară, unul din centrele de pe Valea Bistriței”. În partea a doua a materialului, vă prezentăm un scurt fragment din cartea “ Aiud însângerat”, în care autorul Grigore Caraza, figură proeminentă a rezistenței anticomuniste din România îl evocă pe marele Nichifor Crainic, despre care spune că era ”un imens depozit de cea mai pură materie cenușie”. (Ana MOISE)
Crainic despre cugetarea estetică a dlui. Iorga
“Duminică, 17 maiu 1931, a vorbit la Casele Naționale distinsul conferențiar și scriitor, domnul Nichifor Crainic, despre «cugetarea estetică a domnului Nicolae Iorga». Din frumoasa și instructiva sa conferință, spicuim pentru cititorii noștrii câteva idei. Opera profesorului Iorga, spunea domnul Crainic, e vastă, se poate spune unică în lumea întreagă. Istoria, teatru, ziaristica, nimic n-a scăpat acestui titan al culturii românești. Partea cea mai importantă din opera sa e însă concepția despre lume și viață în genere și despre artă în special, care e și subiectul conferinței de față. Domnul Iorga, nu este un filosof în sensul clasic al cuvântului, cugetător în genul lui Platon, Aristotel și Plotin. El e un dușman al filosofiei abstracte izolate de viață. Concepând cugetarea intuitivă, legată strâns de viața ce curge veșnic, el se apropie mai mult de filosoful francez Henri Bergson. Domnul Crainic, alege ca punct central al întregii filosofii iorghiste-filosofie neformulată în canoane fixe, cartea «Cugetările unui om ca oricare altul». Concepția domnului Iorga asupra artei se poate împărți în arta în genere și arta națională. Vorbind despre arta în genere, două sunt conceptele ce trebuie clarificate: originea inspirației poetice și funcția socială a artei. Definiția domnului Iorga – acest dușman al definițiilor, e lapidară: inspirația e iexplicabilul. Dar ce este artistul? E un creator de frumos. Creatorul naturii și al frumosului etern fiind Dumnezeu, artistul apare astfel ca un colaborator și un continuator al operei divine. Dumnezeu reflectându-se în natură se descoperă astfel în sufletul artistului prin inspirație. Iată de ce artistul nu trebuie să fie izolat de natură. Artistul e firesc să aibă ca țel ridicarea omului deasupra lui însuși și trebuința de a-l face mai bun decât este. «Caută, spune domnul Iorga, să deștepți omenirea, așa cum deșteapă Dumnezeu lumea în fiecare dimineață, prin lumină». Arta desigur nu trebuie să se confunde cu morala, dar misiunea sa e profund morală. Dacă nu trebuie să fie o predică austeră, publicul, va fi ținut să aleagă numai operele ce reflectă bunătatea sufletească a artistului. Dacă iarăși artistul nu trebuie să fie un estetizant, el va căuta să-și adâncească sufletul său, pentru a ajunge la stratul inițial al poporului, din care face parte. Rolul artistului în cultura națională, pare nespus de clar. Să se inspire din simțirea adâncă și proaspătă a geniului românesc înfățișat prin cele două izvoare de inspirație: trecutul istoric și tărănimea. Trecutul, torent viu străbătând din cataractă în cataractă veacurile, dinam al veacurilor viitoare; țărănimea elementul cel mai curat, înfățișând prin port, datini și tradiții, material suficient pentru cea mai rafinată literatură. Artistul însă va trebui să fie și un intelectual, cunoscător perfect al celor două neapărate izvoare de inspirație. Iată de ce din acest punct de vedere, scriitorul Cezar Petrescu, cu a sa «Întunecare» ne apare artistul cel mai reprezentativ al epocii noastre. Nicolae Iorga, nebunul de odinioară a unei anumite prese, e astăzi sărbătoritul tuturor. La sfârșitul conferinței, domnul Nichifor Crainic a fost sărbătorit, de asistență, în toată puterea cuvântului. I s-au recitat poezii din «Darurile pâmântului», i s-a cântat «mulți ani trăiască», a fost viu felicitat, iar domnul colonel Ionescu i-a ținut un scurt și însuflețit cuvât. Domnul Nichifor Crainic, a părăsit orașul nostru cu o extrem de bună impresie, fapt care l-a determinat să-și aleagă drept loc de odihnă pentru la vară, unul din centrele de pe Valea Bistriței”. (Conferința domnului Nichifor Crainic de A.N.D., “Avântul”, 21 maiu 1931)
Caraza, în celulă cu Crainic
“În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în același salon din Secția a II-a a închisorii, unde mai era și Kurt Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima (mort în Aiud după câțiva ani) și unul din frații Cioculescu. Poziția noastră era în apropierea ușii, pe partea dreaptă la intrare, la primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul II al priciului, pe diagonală, în partea stângă. Era acest om atât de mare, încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colț și, mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în aceeași încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic. La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:
– Domnule profesor, vorbiți-ne ceva!
Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârșit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de «ă» sau de «î» oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiție de întemnițat. În acea perioadă neagră din viața mea, am audiat multe personalități din crema intelectualității române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic. Şi a început maestrul să vorbească. În poziția în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, așa am rămas, nimeni nu s-a mai mișcat. Cuvintele lui ieșeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toți din încăpere îl ascultam fascinați. Mă întreb și astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om și de ce o așa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temnițele murdare ale comunismului? Trecuseră ore în șir și noi, furați de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea ușilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor și nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile. Deodată, zăvoarele au sunat surd iar ușa a fost izbită de perete. În prag – un Maier (gardianul), care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:
– Crainic! Dă-mi cartea!
– Ce carte, domnule șef?
– Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul ușii și te ascult?!!
– N-am nicio carte, domnule șef! Atunci au intervenit câțiva dintre oropsiții celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:
– Domnule șef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit! A stat gardianul uitându-se lung, meditând – dacă i se poate atribui această calitate unei ființe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:
– Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aș în p…. mă-tii, dar deștept mai ești! (…). Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenușie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferințele ce m-au însoțit toată viață”. (Grigore Caraza, “Aiud însângerat”)
