reclama autocenter

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Toader C. Apostol: “Cu un tren de cărat animale, ne-am întors din prizonierat, din Siberia”

Luni, 10 iunie, la Muzeul de istorie şi etnografie Târgu Neamţ, în prezenţa unui numeros public a avut loc un eveniment emoţionat deopotrivă pentru protagonişti cât şi pentru participanţi: lansarea cărţii „Prizonier în Siberia”, de Toader C. Apostol, Editura „Conta” Piatra Neamţ, volum apărut în îngrijirea scriitorului Adrian Alui Gheorghe, care semnează şi o consistentă postfaţă. Autorul cărţii, Toader C, Apostol, s-a născut la 5 martie 1922 la Humuleşti. În anul 1943, la 1 aprilie, a fost încorporat în armată la Regimentul 5 Grăniceri-Pază Brăila. În august 1944 pleacă pe front în luptele navale din perimetrul Mării Negre. După armistiţiul de la 23 august 1944 este luat prizonier şi ajunge în lagăr în Siberia. După 450 de zile de prizonierat este eliberat. Se căsătoreşte, în anii ’50, cu Maria şi are o fiică, Elena, doi nepoţi şi două strănepoate.

Prezent la lansare, scriitorul Adrian Alui Gheorghe a vorbit despre carte şi autorul ei: “Mărturia fostului prizonier din Siberia, Toader C. Apostol, care cuprinde episoade din perioada august 1944 – octombrie 1945, este cutremurătoare. Citind despre foamea, despre frigul şi despre mizeria în care s-au zbătut fiinţele umane angrenate în război şi în ceea ce a urmat ai impresia că s-au şters brusc din istoria omenirii câteva milenii de cultură, de civilizaţie. Fragilitatea şi vulnerabilitatea individului, omului, în faţa istoriei care o ia razna este surprinsă prin această rememorare târzie, efect al unei vieţi trăite cu chinuitoarea întrebare: cum de a fost posibil? Războaiele din cartea de istorie, cu învingători cerţi, cu învinşi care îşi ling rănile, cu păci încheiate în cancelariile lumii nu seamănă cu acele războaie trăite în tranşee, atunci când moartea e mai prezentă decît pâinea, apa şi aerul. Când am primit caietul cu textul scris de mână de autor, prin intermediul familiei Cristina şi Gabriel Popescu din Târgu Neamţ nu bănuiam ce ascunde şi am fost tentat să îl cataloghez rapid drept o încercare târzie de rememorare a unor răni cicatrizate deja, poate o romanţare a trecutului. Desluşind însă textul, filă cu filă, m-am convins că sub litere e durere umană nevindecată şi nevindecabilă, că autorul a ţinut să spună cu orice preţ măcar o fărâmă din ce a trăit. Oricum, orice fărâmă de mărturie e preţioasă pentru a reface atmosfera, pentru a înţelege care sunt meandrele războiului, cât de fragilă şi umilită e fiinţa umană în conflagraţiile care ating demenţa colectivă. Adevărul istoricilor nu coincide, de cele mai multe ori, cu adevărurile individuale, ale fiecăruia dintre cei care au trăit nemijlocit războiul şi urmările sale. Am mai tresărit şi la faptul că autorul începe abrupt rememorările sale chiar de la momentul 23 august 1944, unul dintre cele mai controversate şi încă nedesluşit suficient din istoria noastră.  Ce s-a întâmplat în ziua de 23 august 1944? Paginile cărţilor de istorie nu s-au pus încă de acord asupra unei variante unice de răspuns, controversele continuă fie din pricina partizanatelor care umbresc luciditatea, fie din cauza lipsei unor documente esenţiale”.

“Ne era foame”

La cei 92 de ani ai săi, bătrânul Toader Apostol şi-a reamintit pentru auditorii prezenţi la lansare, care i-au pus multe şi felurite întrebări, depre momentul fericit când au fost anunţaţi că li s-au terminat surghiunul din Siberia: “Pe 5 octombrie 1945 a apărut în lagăr o comisie civilă de ruşi. Cum au intrat, au dat ordin la comandant ca toţi prizonierii români să fie la adunare. Au scos o masă mare în mijlocul lagărului şi pe masă au aşezat nişte registre mari. De acolo, de la masă, un rus din comisie a început să strige apelul. Care îşi auzea numele se prezenta în faţa comisiei. Acolo, în faţă, era un alt rus care răspundea de magazia de efecte. Te lua din faţa comisiei şi te ducea la magazia de efecte, unde magazionerul rus te dezbrăca de hainele bune pe care le aveai pe tine şi-ţi dădea alte uniforme. După ieşirea de la magazia de efecte am fost scos afară, pe poartă, şi nu am mai avut voie să intru în lagăr. Aşa s-au petrecut lucrurile cu întreg plutonul. Toţi au fost dezbrăcaţi de hainele cele bune, după care au trecut în faţa comisiei. Aceasta s-a retras şi noi toţi românii am fost scoşi afară din lagăr, în şosea. Acolo, în şosea, comandantul rus a ordonat adunarea şi alinierea. În faţa noastră erau plasate muzici de fanfare şi acordeoane. Am pornit încet în marş de cântec de fanfară şi, cum mergeam, pe partea stângă a noastră erau mii de oameni ruşi, bărbaţi şi femei şi copii, care ne salutau şi fluturau cu mâinile şi strigau în gura mare: La doma! La doma! La doma! Adică: Acasă!  Tot mergând aşa, încet, am umblat peste un kilometru şi am zărit în faţa noastră un tren tras în câmp. Acesta era tot de cărat animale. Ne-am urcat cu toţii în vagoanele care aveau aşternut de paie. Ne-a adus la fiecare porţia de pâine şi altceva nimic. Dimineaţa, pe 6 octombrie 1945, trenul s-a pus în mişcare încet şi am plecat cu direcţia spre România. Cum mai oprea trenul prin vreo haltă, săream cu toţii din vagoane chiuind şi strigând. Găseam resturi de cartofi, sfeclă, varză etc. Dar asta dura puţin, pentru că fugeam repede înapoi la vagoane. Acest fapt s-a petrecut de mai multe ori cât a mers trenul pe câmpuri. Ne era foame. Şi cum ajungea trenul în gară şi făcea popas, ne uitam pe geamurile vagoanelor şi vedeam pe ruşii civili înarmaţi cu ciomege, care făceau pază în gară. Aceştia erau puşi să facă pază în gară din cauză că la oprirea trenului prizonierii săreau din vagoane şi se împânzeau după mâncare şi ce mai găseau în cale. Aşa s-a întâmplat în toate gările cît timp am mers pe teritoriul rusesc. Mâncarea ne-o aduceau la vagoane şi era făcută din făină de mei îngroşată. Şi aceea era puţină, atât cât să ne ţinem zilele. Trebuia să ne debarce la Buzău şi să ne bage în carantină. După ce am trecut graniţa cu România, la primele halte pe care le-am făcut mai toţi cei care erau pe aproape de casele lor au fugit şi nu s-au mai întors în vagoane. În dimineaţa de 21 octombrie 1945, trenul a trecut graniţa cu România pe la Dorneşti şi în curând am ajuns în gară la Paşcani. Aici, când a oprit trenul, eram aşteptaţi de lumea de pe lume. Fiecare avea pe cineva între prizonieri şi acum îi aşteptau cu speranţă. Toţi ne făceau cu mâna şi strigau la noi: Daţi-vă jos din vagoane şi veniţi la noi! În tot acest timp, căpitanul rus, care răspundea de acest tren cu mii de prizonieri, a ieşit pe marginea trenului cu pistolul în mână şi a ordonat ca toate uşile de la vagoane să fie închise şi să fie paznic ca să nu mai iasă nimeni afară. Atunci, ca să pot ieşi, m-am dezbrăcat de manta de faţă cu paznicul de la uşă şi i-am dat-o unui camarad cu care eram prieten şi ne-am înţeles să mi-o înapoieze pe geam, după care eu am ieşit. Am luat o gamelă goală şi i-am zis paznicului că mă duc după apă. Acesta mi-a dat voie. Când am ieşit, m-am dus la geam la prietenul meu, care mi-a dat înapoi mantaua şi i-am mulţumit, dar nu m-am mai dus înapoi în tren. Am luat-o pe jos înspre casă, la Humuleşti. Aşa am ajuns acasă, pe 22 octombrie 1945”.

Evenimentul literar-istoric din oraşul de la malul Ozanei s-a încheiat cu un recital al grupului vocal de aici şi câteva tulburătoare cântece folk intrepretate de Margareta Mihăilescu din Târgu Neamţ, o voce deosebită, cum foarte puţine avem în acest judeţ. De remarcat atmosfera sărbătorească, căldura cu care au fost întâmpinaţi oaspeţii, preţuirea de care se bucură la Târgu Neamţ cei care fac public un act cultural.

 OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nicolae SAVA

Articolul precedentFrăția Salmonellei
Articolul următorPrimarul Leoreanu, la Constanța după Dragnea