Luni, 17 martie, la Galeriile de artă “Lascăr Vorel” din Piatra Neamţ, se va deschide o nouă expoziţie personală a artistului plastic Petru Diaconu. Artistul, născut la 24 martie, în Dobreni, Neamţ, face studii libere de pictură, frecventând ocazional unele ateliere ieşene ale unor pictori importanţi.
Începând din anul 1978 deschide expoziţii estivale în diferite spaţii de expunere din Mamaia, lucrând în tehnici cu dominantă decorativă şi pictură murală. În anul 1986, deschide la Iaşi o expoziţie cu caracter retrospectiv. În 1989 se ocupă de adversiting şi colaborează la revista Flacăra din Bucureşti. Între 2004-2005, deschide la Galeriile Top Art din Piatra Neamţ ezpoziţia “Exerciţii de culoare I” şi în anul 2005 – “Exerciţii de Culoare II”.
Între anii 2005-2009, organizează şi deschide expoziţii personale la Beijing (2005), Galeria Vert, Piatra Neamţ (2005), Galeria Top Art, Piatra Neamţ (2006), Raiffeisen Bank, Piatra Neamţ (2006), la Festivalul de Teatru Piatra Neamţ (2007), în Rotonda Bibliotecii Kirileanu, Piatra Neamţ (2008), la Galeria Lascăr Vorel, împreună cu Gabriel Gheorghiu (2008), Expoziţie Aniversară, Galeria Lascăr Vorel, Piatra Neamţ (2009). Inconformist din naştere, pictorul Petru Diaconu surprinde la fiecare apariţie a sa pe simeze, cum, cu siguranţă va face şi de această dată.
“Petru Diaconu este un maestru al metamorfozelor. Numai că el nu metamorfozează lucruri, ci stări, atitudini, abstracţii, reunite, gramatical, cu lucrările în categoria «obiecte». Prin urmare, un fluture nu va fi un fluture, ci o metamorfoză îngheţată, reunind cel puţin trei dimensiuni, adică atâtea cât sunt necesare unui obiect să existe în real: fluturele este o fostă şi viitoare omidă, adică o realitate amorfă şi termorfă, ducându-şi, o existentă marcussiană, unidimensională; este o paletă de culori irizate, aflată în zbor şi este un amant al florii pe care o polenizează (e drept indirect). Lucrurile se complică însă puţin, căci trupul fluturelui seamănă cu cel al unei statuete eneolitice, cucutaniene, care statuetă aminteşte stăruitor de o femeie, un nud cu aripi, o zână, o nimfă, o irealitate coborâtă într-un cotidian tern. După cum poate fi un zmeu lilial, bun pentru înălţat, nu pentru speriat copiii cuminţi. O altă metaforă încăpătoare este fructul, mărul devenit al germitaţiei, al involtului baroc, spaţiu-limită pentru încercari demiurgice sau chiar faustice. În viziunea lui Petru Diaconu mărul este mirabila sămânţă, fruct oprit sau dăruit, obiect-subiect de disputa olimpică. A treia metaforă (şi metamorfoză) este lutul, un lut prelucrat, ajuns ceramică de Cucuteni, idol târziu, dar şi amestec sideral, din care s-a plămădit însuşi omul. La Petru Diaconu lutul zboară, cântă, vorbeşte, se însufleţeşte, devine permanent altceva, sunet, culoare, ritm, nelinişte. Picturile lui plac, par calme, dar ele anunţă furtuni teribile, tornade, punând, în parantezele destinului, existenţa noastră prea liniară” – scria despre arta sa criticul de artă şi scriitorul Lucian Strochi. (N. SAVA)
