Stimate coleg, remarc faptul că data dumitale de naştere – aflată spre finele anului – permite un bilanţ al activităţii pe 2014, să spunem. Ce ţi s-a întâmplat semnificativ în acest an, al 69-lea de viaţă?
– În ceea ce am făptuit anul acesta, trei dimensiuni ar fi de urmărit: activitatea de scriitor, aceea de editor şi, nu în ultimul rând, atribuţiile de coordonare a revistei „Antiteze” şi a Societăţii Scriitorilor din judeţul Neamţ. Ca scriitor, mi-am continuat seria articolelor şi cronicilor literare în revista ieşeană „Convorbiri literare”, sub conducerea poetului Cassian Maria Spiridon, apreciată pe drept cuvânt drept cea mai valoroasă, mai consistentă revistă literară din ţară, unde domeniul criticii este privilegiat. M-a onorat de asemenea premiul literar pe care mi la acordat, în toamna acestui an, revista „Ateneu” de la Bacău, pentru contribuţii în eminescologie şi în activitatea de critică şi istorie literară. Prezenţa repetată în recenta „Enciclopedie Mihai Eminescu” elaborată de acad. Mihai Cimpoi a constituit un alt moment de satisfacţie, la care se adaugă invitaţia primită la câteva simpozioane şi dezbateri tematice din ţară. Adaug traducerea din limba franceză a romanului „Cravaşa” de Constantin Virgil Gheorghiu, cu tot cu aparat critic, lansat în vară şi care cred că readuce în atenţie un scriitor nemţean ce trebuie receptat în continuare. Am depus multă energie la acest proiect, dar cred că efortul e meritat. Cu asta trec la munca de editor, unde am avut iarăşi un an deplin conturat. Mă refer la evenimentul prilejuit de „Dicţionarul literaturii din judeţul Neamţ” datorat ilustrului nostru prieten Constantin Tomşa, care prin această sinteză a dat examenul maturităţii sale în domeniul istoriei literare. Tot el a scos în aceste zile la Crigarux & Cetatea Doamnei o altă carte mult aşteptată, „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”, unde materia (un şir imens de nume şi lucrări) este aşezată cronologic. O veritabilă surpriză! Adaug alte numeroase titluri şi autori, de la Florin Vasile Bratu (cu excepţionalul roman „Drum închis”) la Eugen Vrăjitoru şi Nichita Bistriceanu (restituire), la Crigarux, editură ce a trecut prin furtunile crizei şi, iată, acum şi-a regăsit echilibrul. În sfârşit, eforturi serioase am depus la editarea revistei „Antiteze”, subvenţionată ca proiect de Consiliul Judeţean Neamţ, o revistă care se bucură de frumoase ecouri în ţară şi în Europa, şi la organizarea ediţiei a IV-a a Târgului de carte „Libris” de la Piatra Neamţ, manifestare pe care Societatea Scriitorilor din judeţul Neamţ o organizează cu succes de public, în colaborare cu Camera de Comerţ şi Industrie. Toate acestea, însumate, conturează cred un bilanţ bun.
Ce pregăteşti în continuare, pentru anul viitor?
– Lucrez de mai mult timp, am mai spus-o, la un prim volum dedicat poeziei româneşti actuale, o panoramă critică cu peste o sută de poeţi din toate generaţiile şi care atrage atenţia asupra mutaţiilor de sensibilitate pe care le-a cunoscut lirica noastră în ultimele trei decenii. Fireşte, în cuprins se regăsesc mulţi dintre poeţii nemţeni, prezenţe de autoritate în viaţa literară de astăzi. De asemenea, în Biblioteca Ion Creangă a editurii Crigarux vor vedea curând lumina tiparului lucrările monografice despre marele humuleştean, datorate lui G. Călinescu („Ion Creangă, viaţa şi opera”) şi Vasile Lovinescu („Creangă şi Creanga de aur”). Se va adăuga o lucrare care-mi aparţine, despre receptarea lui Ion Creangă, însumând studiile mele recente pe această temă.
Cum se văd poezia românească, mersul literaturii române din ultimele decenii, de aici, de la Piatra Neamţ.
– Am să fac trimitere chiar la introducerea la panorama de care vorbeam mai înainte. Văzută cu detaşare, de sus, din zbor planat, literatura română de azi are aspectul unei lagune liniştite, unde adierile de vânt stârnesc valuri uşoare, fără să-i tulbure sedimentele. Golful acesta deloc întins simite aproape mareele năvalnice produse de genunea mondializării, dar nu pare să se sinchisească prea tare de asemenea ameninţare, visând mai departe cu obstinaţie la propriile limanuri lacustre, pe care şi le închipuie porturi cu mari deschideri, gata să înfrunte furtunile. Şi totuşi, există curenţi de suprafaţă şi nevăzuţi, oricât de slabi, de anemici în acest tărâm candid-euthanasic, pe suprafaţa căruia stăruie o vegetaţie melancolică destul de abundentă, prea viguroasă, resemnată în secularul principiu al rezistenţei prin ieşirea din mare, din istorie. România a încheiat recent un secol şi jumătate de literatură demnă de clasicizare, din care ultimele decenii i-au dat la iveală slăbiciunile cronice: lipsa puterii de reacţie în asimilarea evenimentelor din 1989, inhibiţie în faţa libertăţii depline de expresie, imposibilitatea revanşei la complicitatea cu tăcerea, în regimul comunist, palida rezistenţă prin opinie, transmisă prin mijloacele specifice operei literare, nu neapărat prin transformarea scriitorilor în ziarişti şi analişti politici. În anii din urmă, proza nu a dat nici o capodoperă majoră, poezia s-a mulţumit cu antologii şi reeditări, iar critica literară cu himere, dacă nu cu răfuieli din dosarele Securităţii. În loc să privească înainte, literatura noastră şi-a creat reflexul păgubos al privirii obsesive înapoi – printr-o lungă şi ineficientă recuperare de amintiri şi manuscrise de război, legionare, de închisoare, de exil, producând o stagnare în viaţa scriiturii, colonizată de memorialistică şi de teme cu slab ecou în plan european. Un deceniu de amorţire, în care traseul european al literaturii române s-a rătăcit pe drumurile întortocheate ale naţionalismului şi explicării aventurilor etnocentriste din trecut, ale discuţiilor pe seama exilului românesc, şi el sleit de aşteptare, incapabil să producă noutate, câtă vreme nu a făcut o gaură în cer (cu excepţia marilor vârfuri Ionescu – Eliade – Cioran – Culianu – Goma), precum şi ale orgoliilor deşarte de „salvare” prin intermediul literaturii a unei lumi obişnuită cu dezastrele şi destrămările de sisteme. Cam aşa văd, din unghi critic, viaţa noastră literară.
A consemnat Nicolae SAVA
