O discuţie cu o personalitate de talia profesorului Gheorghe Bunghez (n. 26 octombrie 1936, Poiana Sărată, Bacău, Facultatea de filologie-istorie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi), unul din puţinii cărturari, în adevăratul sens al cuvântului, pe care îi avem în judeţ, este, evident reconfortantă şi benefică pentru orice interlocutor. Însă, l-am abordat nu numai pentru a-l întreba cum vede el istoria prin care trecem, ci, mai ales, pentru a ne dezvălui cealaltă istorie, trăită, cu 3-4 decenii în urmă, la care cei mai mulţi dintre noi nu am avut acces direct. Cu atât mai mult că el a trăit, prin natura funcţiilor deţinute, o altfel de istorie, alta decât cea oficială, în judeţul său de adopţie, Neamţ. Interviul fiind mai consistent, redăm doar o primă parte în numărul de faţă.
– Dle. profesor, mai întâi o întrebare inevitabilă, abruptă: aţi realizat vreodată, după 1989, că unii oameni vă percep doar ca pe un fost propagandist al regimului trecut? Dacă da, v-a deranjat această atitudine?
-Nu! Categoric, nu! Ies zilnic în spații publice și-mi dau binețe cu numeroși concitadini. Regret că sunt tot mai puțini cei cu care mă cunosc de înainte de `89 și cu care am lucrat câteva decenii (acesta-i mersul firii), dar sunt și foarte mulți (și mă bucură acest adevăr), care mă cunosc din ultimul sfert de veac și, mai ales, din scrierile sau aparițiile mele în media, la care m-am bucurat de foarte multă simpatie. (Chiar și acum, după câțiva ani de la întreruperea ciclurilor mele tv, sunt chestionat pe stradă, de ce nu le reiau.) S-ar putea ca unii (cred că foarte puțini), să mă considere, fără a cunoaște reala mea activitate, doar așa cum spuneți dv., „un fost propagandist al regimului trecut”; dar cei care cunosc, în mod real, vorbele și faptele mele preponderent culturale, indiferent de funcțiile îndeplinite, știu a discerne. Aceasta, cu atât mai mult cu cât sunt dintre puținii care au declarat public, inclusiv în scris, că am fost implicat vremelnic, până la un anumit nivel, în viața politică a județului, și înainte și după „originala” noastră revoluție. Cunosc și eu pe câțiva care, în ultima vreme, chiar la noi în județ, cu impertinență, ne dau acum, curent, „lecții” de politică, de democrație, de economie și chiar de cultură. De, ce să zic? Bieții de ei!… Înainte (de `89), erau, fie niște „iluștri” anonimi, fie tăceau… mâlc, fie chiar se ploconeau în fața „mărimilor” vremii. Acum, pentru că îi suportăm, au ajuns să domine în multe dintre domeniile vieții economico-sociale! În ceea ce mă privește (și înainte și după `89), am fost dintre aceia care au avut curajul să-și exprime punctele de vedere cu demnitate, suportând uneori consecințele. De altfel, și acum elaborez o nouă carte, „Demnitatea supraviețuirii prin cultură”, cu date, situații, nume, argumente și documente (de înainte de ʼ89 și de acum), precizându-mi răspicat și demn, punctele de vedere față de chestiuni destul de „delicate”. În rest, „propagandiștii” actuali ai imoralității și jafurilor generalizate, care acum „supraviețuiesc” grație slăbiciunii celor ce ar trebui să reacționeze, vor pieri până și din amintirea generațiilor ce vin (mai capabile, mai morale și mai demne decât noi), cu certitudine! Așa dar, de ce m-ar deranja, personal, controversate atitudini ale celor care nu m-au cunoscut cu adevărat? E regretabil doar că încă nu s-a ajuns la o autentică opinie publică, întemeiată pe adevăr și fapte, de care să se teamă astfel de specimene!
– Suntem obligaţi să recunoaştem că, spre deosebire de multe judeţe ale ţării, judeţul Neamţ a avut şef la cultură, înainte de 1989 în persoana dvs., un om luminat, un cărturar adevărat şi nu un simplu politruc îmbâcsit de lozinci. În acest context, care credeţi că a fost partea bună a activităţii din acea perioadă?
-Vă mulțumesc, dar niciodată nu am așteptat nici mulțumiri, nici recunoștință! Așa am fost educat din copilărie. În acei ani, după 1964, nu eram un „caz” singular. Vă reamintesc faptul că, la Bacău, după plecarea mea din fruntea Comitetului de Cultură, a fost „promovat” (în terminologia vremii), în locul meu, (și în cazul său) indiferent de conținuturile „dosarului”, distinsul intelectual, cercetător și muzeograf, Iulian Antonescu. Și în alte județe (Bihor, Mureș, Timiș, ca să amintesc numai câteva), s-au încredințat destinele culturii unor asemenea intelectuali. Deci, nu am fost eu o excepție. Pentru finalul întrebării însă, răspund, cu strictețe, numai din propriul meu punct de vedere. Atât la Bacău, cât și la Neamț, în acel timp, au fost și „activiști” care înțelegeau că domeniile educației și culturii trebuie coordonate de profesioniști. (Ei erau excepțiile, nu eu!) În ceea ce mă privește, eu am fost beneficiarul: la Săbăoani, un fost laminorist, Vasile Bogdan, devenit „instructor de partid”, a socotit că nu era drept ca, din cauza dosarului și a faptului că nu eram încă membru de partid, să fiu înlăturat dintr-un post în care, efectiv, înfăptuisem câte ceva. La fel, la Neamț, un președinte de Consiliu Județean, devenit și prim-secretar, Ștefan Boboș, a avut încredere să numească în fruntea culturii un fiu de „foști negustori ardeleni” și, chiar mai mult, să susțină, includerea mea în activul de partid, în pofida dosarului de la „cadre”. Partea cea mai bună, în cazul meu, a fost că astfel de „șefi”, nu numai că m-au învestit cu încredere, dar mi-au dat și libertatea de a-mi forma echipele și de a acționa creativ, împreună cu toți colegii și colaboratorii, în domeniul pe care l-am coordonat.
– Regretaţi ceva din perioada tinereţii? Ce aţi fi dorit să faceţi, dacă împrejurările nu v-ar fi adus pe scaunul directorial de la Cultură?
– Da, destul de multe! În copilărie, visam să urmez teologia, la Sibiu. Dar, odată cu schimbarea radicală a situației țării, și situația familiei mele s-a schimbat dramatic în acea perioadă (1944-1950): la terminarea liceului, când am vrut să dau admiterea la Drept, (la Iași, cât mai departe de Brașov), „dosarul” mi-a fost respins, iar la Istorie-Filologie, tot din cauza „dosarului”, mi s-a condiționat „reușita” de acceptarea unei secții pe care nu doream s-o urmez. Am acceptat-o, dar după multe eforturi, peste un an, prin susținerea a 12 examene de diferență, am reușit să mă transfer, aproximativ unde am dorit, la secția filologie-istorie. După absolvirea facultății, m-am consacrat învățământului. Implicarea în viața școlilor și a comunităților mi-a oferit mari satisfacții, atât la Stănița și la Săbăoani, cât și ca inspector la Secția de Învățământ a Regiunii Bacău. Și chiar îmi făcea plăcere această activitate, simțind că am vocație pentru învățământ, dar … a fost să fie… CULTURA!
A consemnat Nicolae SAVA
