Între oamenii de seamă pe care i-a dat judeţul Neamţ literaturii române, istoricul şi cercetătorul literar Nicolae Scurtu este, fără îndoială, unul dintre cei importanţi. Născut la 4 februarie 1951, la Văratec, urmează clasele primare în localitatea natală, apoi învaţă la Filioara şi la Liceul “Ştefan cel Mare” Târgu Neamţ. După ce absolvă Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, în 1978, funcţionează profesor de limba şi literatura română la liceele bucureştene „I. L. Caragiale”, „Griviţa Roşie”, „Tudor Vianu” şi „Gh. Lazăr”. Între 1991 şi 2002 este inspector de limba şi literatura română în cadrul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti. Îşi susţine doctoratul în 1999, cu teza „Reviste literare conduse de Mihail Dragomirescu între 1895-1935”. Debutează în 1973, la revista „Orizont”, colaborând apoi la toate revistele literare importante din România, în unele dintre acestea având, mai mulţi ani, rubrici permanente. Autor a numeroase studii şi articole de istorie literară care valorizează îndeobşte texte inedite, Nicolae Scurtu editează concomitent trei masive volume de documente şi manuscrise, fundamentale pentru înţelegerea personalităţii lui G. Călinescu (Scrisori şi documente, 1979), E. Lovinescu (Scrisori şi documente, 1981) şi Ion Barbu (Ion Barbu în corespondenţă, 1982). Aflat acum o lună pe locurile sale natale, a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu. Astăzi, a doua parte a acestuia (prima parte a apărut în ediţia din 25 iunie).
– Ziceam că în epoca internetului, obiectul muncii pentru un cercetător literar, pentru un istoric literar, dispare. Ce ar trebui făcut pentru ca, peste vreo sută de ani, manuscrisele scriitorilor în care aţi pus ordine dv să mai fie, fizic accesibile publicului?
– Aceste manuscrise trebuie păstrate în condiţii speciale, iar cele foarte rare şi extrem de preţioase se cuvin a fi facsimilate.
– Aţi publicat peste 1.200 de articole prin toate revistele literare din ţară. Nu este obositor să fii, simultan, colaborator permanent la mai multe reviste literare? Din câte ştiu, nici bani prea mulţi nu mai plătesc revistele. Merită efortul?
– Este un efort, adesea obositor, însă îl fac cu o reală plăcere, constatând că unele dintre rezultatele cercetărilor mele literare clarifică şi întregesc anumite aspecte privitoare la operele şi destinul creatorilor lor.
– Zestrea literară din Neamţ nu a fost cercetată îndeajuns de istoricii literari. Şi mă refer aici la unii scriitori precum I. I. Mironescu, Max Blecher, Hogaş, Conta, Kirileanu şi alţii. Ce ar fi trebuit să se facă în acest sens? Mai este timp să se îndrepte erorile?
– Scriitori din ţinutul Neamţului, precum Calistrat Hogaş, Ion I. Mironescu şi Max Blecher au, deja, ediţii complete, beneficiază de monografii excelente şi sunt citiţi şi reinterpretaţi de unii istorici şi critici literari. Opera lui Vasile Conta şi Gh. T. Kirileanu se cuvine a fi redescoperită, recitită, restituită şi reinterpretată.
– V-aţi dat doctoratul cu o cercetare privind revistele lui Mihail Dragomirescu. Ce v-a determinat să vă opriţi la el, un critic literar destul de rar invocat?
-Istoricul, criticul şi esteticianul literar Mihail Dragomirescu e un caz singular în literatura română. Descoperit şi impus de Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, la un moment dat, adică în anul 1895, părăseşte şcoala mentorului său, publicând în anul 1907 revista Convorbiri critice ca o reacţie la prestigioasă publicaţie Convorbiri literare. Am urmărit, cu minuţiozitate, prezenţa lui Mihail Dragomirescu în viaţa literară din răstimpul 1895-1935, când pe speze proprii a publicat un număr impresionat de reviste literare.
– De ce critica literară de calibru – şi mă refer la câţiva dintre criticii serioşi de azi încă în viaţă – a abandonat uneltele de lucru, s-a cam sastisit de a mai comenta ce apare nou pe piaţă, sarcina revenind celor tineri?
– Intervine o anume oboseală, o inaderenţă la ceea ce se scrie acum şi, mai ales, o anume pasivitate.
– O întrebare, fatalmente naivă, despre scriitorii contemporani – care consideraţi că sunt cei 10-15 scriitori încă în viaţă care vor rămâne într-o viitoare istorie a literaturii, o ediţie selectivă?
– Întrebare grea, foarte grea, însă menţionez aici pe Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Adrian Popescu, Radu Florescu, Nicolae Sava şi, poate, Nichita Danilov.
– Frumoasa ediţie a corespondenţei lui Kirileanu, din care au apărut primele două volume, şi de care v-aţi îngrijit, ce ne va mai oferi? Câte volume vor fi în final şi care sunt personalităţile cărora le-a scris conjudeţeanul nostru celebru?
– Corespondenţa lui Gh. T. Kirileanu se constituie într-o excepţională mină de informaţii. Este a doua sa operă. Va cuprinde, în final, zece volume. Anul acesta apare corespondenţa trimisă de folcloristul şi cărturarul Artur Gorovei.
– Ce proiecte aveţi pentru viitorul apropiat. Nu vă gândiţi să vă îndreptaţi atenţia şi asupra literaturii pe care o scriu scriitorii din Neamţ? Găsiţi de cuviinţă că ar merita atenţia dv. în viitor?
– Am citit, integral, pe toţi scriitorii din ţinutul Neamţului. Pregătesc, cu o anume discreţie, de un deceniu şi jumătate, o istorie literară locală, care să cuprindă pe toţi scriitorii din ţinutul Neamţului, autori ce s-au impus publicului, şi au fost validaţi de istoria şi critica literară. Un capitol esenţial este rezervat poetei, prozatoarei, eseistei şi traducătoarei Cristina Emanuela Dascălu, apariţie aproape inexplicabilă şi singulară în tot ceea ce a scris şi publicat până acum. Este o autentică revelaţie a literaturii naţionale.
– Pasiunea de a colecţiona manuscrise inedite şi a le valorifica pentru istoria literară a fost, pentru dv, foarte mare. Aţi fost pus vreodată în situaţia de a le cumpăra de la diferiţi moştenitori care cred că ele valorează milioane de lei?
– Da. Moştenitorii au întotdeauna o privire subiectivă, iar istoricul literar trebuie să analizeze cu o anume rigoare fiecare manuscris sau scrisoare pentru a le dobândi.
– O întrebare de final – bănuiesc că aveţi mii de manuscrise inedite acasă. Ce aveţi de gând să faceţi în final cu ele pentru a se păstra şi se bucura şi alţii de ele?
– Îmi construiesc la Văratec o casă confortabilă. Aici va fi o Fundaţie Culturală, care va purta numele meu şi unde îmi voi aduna toate cărţile, revistele, manuscrisele, scrisorile, iconografia şi alte documente de istorie literară şi culturală, extrem de preţioase, pe care, în final, le voi lăsa ca moştenire spirituală satului meu. Aceste materiale vor fi consultate de specialişti şi de cei interesaţi numai în anumite perioade ale anului. Şi o ultimă dorinţă, această zestre culturală să nu fie înstrăinată niciodată. Aici va rămâne pentru totodeauna.
A consemnat Nicolae SAVA
