L-am sunat acum câteva luni, în mai multe rânduri. „Dane, când crezi că putem filma pentru Histrionii?“ Știam că apreciază emisiunea și, tocmai din această pricină, ceea ce mi s-a părut a fi o încercare de a- mi potoli entuziasmul m-a contrariat. Și am insistat: „În afara faptului că ești un actor reprezentativ al Teatrului Tineretului, ai fost și directorul acestuia. Nu poți lipsi din ceea ce intenționez să fie – printre altele – un fel de enciclopedie în imagini a lăcașului teatral pietrean și a oamenilor care îl slujesc.“ Îmi răspunde calm și liniștit: „Nu pot acum. Sunt în tren, în drum spre București.“ După o pauză în care îmi caut replica, mă lămurește: „Se pare că pe acolo mai sunt încă dorit. Că la Piatra…“ Și în acea clipă am simțit eu însumi durerea sfâșietoare și lehamitea unui actor ce se consideră izgonit în uitare. Și care nu-și mai găsește locul în memoria ingrată a semenilor. „Și totuși, când…?“ „Mai lasă și tu un pic. Ai ce să faci. Sunt atâția alții. Termină cu ei. Peste vreo două luni, poate, cu plăcere. Sună-mă mai încolo!“
Nu l-am sunat peste vreo două luni. Luat cu treburile, am socotit că e mai bine să treacă vipia verii și frenezia concediilor estivale. Și că, în toamnă, vom putea sta mai liniștiți de vorbă acolo, în inima teatrului căruia i-a fost credincios o întreagă viață. Între timp, a trecut…
L-am cunoscut încă din 1969. El, un tânăr actor cu statut de june prim, la început de carieră, într-o companie selectă – Lucia Ștefănescu Dobre, Mitică Popescu, Ion Bog, Theodor Danetti, Valentin Uritescu, Hamdi Cerchez, Iulian Voicu, Marga Pavlidis, Boris Petroff, Alexandru Lazăr, Cornel Nicoară, Constantin Cojocaru – eu, un elev imberb, făcând figurație și cântând cu patimă și cu gura până la urechi „La Heidelberg am cunoscut o fată, lângă Neckar, cu apa lui curată“, în piesa lui Wilhelm Meyer-Forster, pusă în scenă de Gabriel Negri.
L-am reîntâlnit prin anii ’80. Un actor matur și responsabil, cu discernământ în alegerea rolurilor, pe care le înnobila cu firescul harului său consumat pe scena pietreană, rezistând cu obstinație tentațiilor pe care tărâmul teatrului le oferă celor talentați. Sobru și reticent uneori, s-a angajat, după ’90, în deloc ușoara misiune de a duce mai departe destinele glorioase ale teatrului și a făcut-o corect și cu devoțiune. Dar nu și-a uitat nici o clipă profesia. Mai mult, s-a învrednicit a zămisli din neant o formă independentă de teatru, de care era foarte mândru.
Teatrul de sub prund, cum îi plăcea să-i spună, a readus în fața publicului, grație unor colaborări inspirate, actori și regizori din generații diferite, ostoind, în parte, și pofta de joc a unor tineri actori ai Teatrului Tineretului. Acolo, prin cotloanele barurilor subterane, s-a risipit cu generozitate de-a lungul unor partituri de ultimă oră, îndrăznețe și uneori nonconformiste, demonstrând că ludicitatea spiritului teatral este o realitate valabilă la orice vârstă. „Da, continui să cred că teatrul independent poate fi o alternativă la cel instituționalizat. Oferă mai multă libertate“ îmi spunea cândva, pătruns de frenezia actului artistic pe care îl făurea.
Apoi, brusc s-a risipit pe tărâmul veșniciei, vitregind lumea teatrului de o prezență remarcabilă și necesară; chiar dacă mulți nu au realizat acest lucru. Iar eu – dincolo de tristețea pricinuită de dispariția unui om pe care, într-o oarecare măsură, l-am cunoscut -, mă confrunt cu un regret enorm: acela că Histrionii au rămas văduviți de prezența vie a unuia dintre cei mai devotați actori ai scenei pietrene. Păcat…!
Ioan AMIRONOAIE
