aleho
heidelbergcement

caraza

Eroul încă în viaţă, care trăieşte la Piatra Neamţ, Grigore Caraza, a împlinit în iarnă (la 1 februarie) 84 de ani. Acest om a avut o viaţă plină de suferinţe incredibile, de neimaginat, o parte din aceasta fiind povestită în unica sa carte, “Aiud însângerat”. Numai faptul că a făcut 21 de ani de puşcărie politică şi doi ani de domiciliu forţat (a fost condamnat, în total, la 47 de ani) spune, credem, aproape totul despre calvarul unei vieţi. După ce termină (în 1943) 7 clase în comuna natală, se înscrie la Şcoala normală “Gheorghe Asachi” Piatra Neamţ. În 1948  întrerupe studiile din cauza situaţiei materiale a familiei, iar între 1948-1949 este  învăţător în satul Călugăreni. Apoi începe calvarul : în 1949 – arestat la 31 august; 1950 – condamnat, la 18 februarie, la 8 ani pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”, trecînd prin închisorile din Piatra Neamţ, Galata-Iaşi, Văcăreşti, Jilava; 1957 – eliberat şi trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan; 1958 – rearestat; 1959, condamnat politic la 23 de ani muncă silnică pentru acelaşi motiv, crimă de uneltire; 1964 – eliberat; 1966 – îşi reia studiile la Liceul “Rareş”; 1970 – arestat şi condamnat pentru propagandă împotriva orînduirii comuniste; 1977 – eliberat de la Aiud (după ce Zarca Aiudului rămăsese goală) şi se reînscrie la “Rareş”; 1979 – ia bacalaureatul, la vîrsta de 50 de ani; în 1980 – părăseşte ţara, exil în SUA, după ce fusese trecut pe o listă a persoanelor protejate de preşedintele SUA, Jimmy Carter; 1986 – obţine cetăţenie americană; 2001 – revine în Piatra Neamţ. Lui Grigore Caraza i se acordă titlul de Cetăţean de onoare al comunei Poiana Teiului în 2004 şi de Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ în 2007. Zilele trecute am început un interviu despre ceea ce a îndurat în temniţele comuniste. Azi, prima parte.

– Aveţi o memorie foarte bună, domnule Caraza…

– Am avut, mai am încă dar acum nu-i foarte bună.

– Lipsa unei memorii foarte bune, de care spuneţi, v-ar determina să uitaţi mai uşor totul, tot ce vi s-a întâmplat?

– Nu, nu să uit totul, dar sunt multe lucruri şi întâmplări care, inevitabil, au ieşit din memorie.

– Vreţi să uitaţi?

– Nu vreau, nu. Aşa cum nici dumneavoastră nu vreţi să uitaţi tot ce aţi petrecut în viaţă. Mai ales lucrurile frumoase. Nu?

Cred că da. Bune, nu aţi uitat, dar aţi iertat pe cei care v-au făcut viaţa grea?

– Dumnezeu să-i ierte!

– Bine, pe morţi, dar şi pe cei care sunt în viaţă?

– Pe toţi, şi pe cei vii şi pe cei morţi i-am iertat.

– Ce-i trebuie omului să fie fericit, domnule Caraza? Bani?

– Îi trebuie şi bani. Îţi trebuie. Fără ei eşti ca pasărea fără aripi. Dar pe lângă asta, în primul rând, omul trebuie să aibă mulţumire sufletească. Şi să trebuie să fie axat pe divinitate, pe verticală cu Dumnezeu, nu pe orizontală. Eram în Aiud şi un bun coleg de celulă, care era şi preot, trebuia să se elibereze. M-a întrebat la despărţire: Grigore, ce ai vrea acum, cu ce ai vrea să te ajut când plec de aici? Zic: să mă scoţi afară pe iarbă, să mă laşi cu faţa în sus şi să mor privind cerul. El mi-a răspuns: este tocmai lucrul cu care eu nu te pot ajuta. El avea libertatea, vroia să mă ajute cu orice i-aşi fi cerut. Eu i-am cerut imposibilul. În viaţă, nu trebuie să-ţi doreşti ceea ce este imposibil de împlinit.

– Mai trăieşte acel prieten?

– Da, cum să nu. E părintele Mihai Lungeanu.

– Aţi trecut prin multe stări de disperare acolo, în închisoare. Aţi avut vreodată senzaţia că sunteţi părăsit chiar şi de Dumnezeu?

– Am avut, am avut, dar pentru o scurtă perioadă. Atunci m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un preot în celulă. Credeam că nu mai ajung nici Crăciunul şi aş fi vrut să am un preot lângă mine. Şi, minune, după câteva zile intră un deţinut în celulă la noi. Nu eram singur. Sunt preotul cutare, se recomandă. Zic: părinte, vă aşteptam. Cu ce te pot ajuta?, mă întreabă. Părinte, cred că n-am să prind Crăciunul, nu mai pot rezista. Daţi-mi măcar un sfat. Atunci, părintele le-a zis colegilor de celulă: plimbaţi-vă prin faţa vizetei că eu vreu să spoveduiesc şi să împărtăşesc pe omul acesta. De spovedit da, dar cum să mă împărtăşească acolo, atunci? mă întrebam în sinea mea. Părintele a scos dintr-o cută a hainei o bucăţică de pâine, care fusese cândva sfânta împărtăşanie, şi mi-a dat-o. Am mâncat-o. M-o spovedit, m-o împărtăşit. Îi zic: părinte, eu am văzut când aţi scos sfânta împărtăşanie din cuta hainei, dar busuiocul de unde l-aţi scos, că eu nu am văzut? Cum? Mai zi o dată, mă roagă părintele. Da, busuiocul de unde l-aţi scos?, întreb din nou. Busuioc, îţi miroase a busuioc?, mă întreabă părintele. Îi zic: îmi pătrunde continuu în nas, prin gură, prin urechi, peste mîini, peste tot. Îs plin de busuioc. Ei, dacă dumneata simţi continuu miros de busuioc şi ţi-a pătruns în ochi, pe mâni, pe faţă, pe gât, peste tot, înseamnă că Iisus Hristos a fost prezent aici, în celulă, cu noi.

A consemnat Nicolae SAVA

1 COMENTARIU

  1. Parintele Mihai Lungeanu a murit de vreo doi ani, la Iasi! El traieste in memoria noastra, e adevarat.

Comments are closed.