pietricica turism

dragos vitencu

Astăzi se împlinesc 30 de ani de la moartea, la Bucureşti, după o grea suferinţă, a unuia dintre scriitorii care au trăit în Piatra Neamţ dar care nu s-a remarcat în mod deosebit în viaţa culturală a urbei decât foarte puţin. Asta pentru că Dragoş Vitencu – căci despre el este vorba – fusese condamnat politic şi păstra o discreţie absolută asupra persoanei sale. Nu vroia să se afirme în public decât atunci când era neapărat necesar. Mă refer la publicul cultural prezent la cenaclurile literare pietrene din anii 70-80  ai secolului trecut. Vitencu face parte din generaţia de intelectuali bucovineni afirmată la Cernăuţi în perioada interbelică şi care a trăit din plin drama acestei vechi provincii româneşti provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, fiind silit să apuce de două ori, ca atâţia alţi români bucovineni, calea refugiului în Ţară. Este născut la 15 octombrie 1908 la Cernăuţi din părinţi cărturari (tatăl, Alexandru, a reprezentat România la Congresul de Pace de la Versailles).

dragos vitencu Cernautiul meu

În 1939, se refugiază la Piatra-Neamţ. Se reîntoarce la Cernăuţi, în 1942, unde va deveni membru al Asociaţiei Scriitorilor din Bucovina şi secretar de redacţie al revistei „Bucovina”, secretar al Societăţii pentru Cultură. Un timp familia Vitencu va locui la Bucureşti, scriitorul fiind mobilizat, apoi, în iulie 1941 revine la Cernăuţi. În 1944 reia drumul pribegiei, va lucra la Buziaş, apoi la Timişoara, până în 1955, când se stabileşte definitiv la Piatra-Neamţ, unde scriitorului i se îngăduie să ocupe un post de jurist consult, iar soţia sa, Oltea Vitencu (n. Iliuţ, originară din Vatra Dornei), va funcţiona ca profesoară de geografie la Liceul „Petru Rareş”. A fost condamnat şi a executat 5 ani de puşcărie (19.03.1953-19.03.1958), acuzat de politică legionară, apoi marginalizat în viaţa de zi cu zi, încât mărturisea în însemnările sale: „Aş vrea să plec de aici, cât mai degrabă şi cât mai departe. Nu mai pot scrie nici un rând. Mă simt mai părăsit în viaţă decât oricând”. Se înţelege că, în asemenea condiţii, posibilităţile sale de afirmare în plan cultural erau extrem de limitate. Totuşi, neodihna lui în acest domeniu nu a încetat. Ca urmare, în 1974 a publicat “Viaţa pasionată a lui Ciprian Porumbescu” (scrisă la Piatra Neamţ), ordonează, finalizează şi transcrie mai multe caiete cu poezii, proză şi memorialistică, între care “Lada cu mărunţişuri”, “Cronica romanţată a târgului Cernăuţi”, “Scrisori de la Dumnezeu” ş.a., sperând să le vadă publicate. Din păcate, n-a mai apucat. De-abia în 2001, deci post mortem (decedase în 28 iulie 1984, la Bucureşti), i s-a publicat lucrarea “Permanenţe româneşti la miazănoapte şi la răsărit”, iar în 2008 – “Cronica romanţată a târgului Cernăuţi” şi “Tradiţii şi obiceiuri studenţeşti bucovinene” (ambele unite sub titlul “Cernăuţiul meu”), la Editura “Accent Print” din Suceava.

Şcolile din Cernăuţiul de altădată

În una din paginile cărţii, scriitorul evocă şcolile cernăuţene de altădată, cele de început: “La şcolile cernăuţene veneau şi fecioari de boieri sau numai oameni înstăriţi de dincolo de cordun , dornici de aşezăminte de învăţământ mai acătării. Şi-apoi, unde mai pui că ţi-ai trimis odrasla la şcoli în străinătate şi totuşi o aveai sub nas, găzduită la o casă cumsecade de moldoveni, poate chiar la neamuri. Ce are a face că domnul Alecsandri de la Mirceşti s-a apucat să scornească batjocuri cu Iorgu de la Sadagura. În căsuţa mărginaşă a profesorului Aron Pumnul se adunau şi citeau înfriguraţi, din clandestina bibliotecă a gimnaziaştilor, puii de român de dincolo şi dincoace de Cordun – mulţi dintre ei în albe straie ţărăneşti  – şi între toţi unul cu ochii plini de lacrima visului, înscris în cataloage cu numele de Mihai Eminovici. Şcolarii veniţi din Moldova, ţărănaşii bucovineni în costumele lor rustice, buchiseau, sub copacii Grădinii Publice, graiul şi operele lui Schiller. Puzderia celorlalţi gimnaşti, de toate limbile, dădeau oraşului un specific. Cartea, deşi se practica temeinic, părea, pentru ochii celor mulţi, un fel de ocupaţie uşurică. Lumea se întreba când mai învaţă aceşti şcolari, văzându-i pe cei mai mici bătând mereu mingea pe toloaca din spatele Grădinii Publice şi zbenguindu-se pe Dominic şi pe Weinberg (Dealul Viilor), iar pe cei mai mărişori surprinzându-i în anumite şuşoteli tainice cu fetele gazdelor, treabă obişnuită mai ales la maturanţi, care îşi îngăduiau să miroase a fum de ţigară şi să ia parte, pe întuneric, la serenade. La ziua de Întîi Mai, profesorii înşişi patronau acest fel de trai al discipolilor lor, plecând cu ei în pădurea Horecii, pentru a sărbători maialul, din programul căruia nu lipsea, după încheierea părţii oficiale, câte o probă de dans, o gură de băuturică şi alte asemenea stricăciuni. Pedagogia înapoiată a acelor vremuri nu născocise încă şapca de uniformă şi numărul de pordine. Internatele au apărut mult mai târziu. Fiecare naţiune îşi avea al ei, unde se întâlneau elevi de la diferite şcoli. Şederea la gazdă îşi avea, bineînţeles, scăderile au dar era cu mii de kilometri mai aproape de viaţa matură, cu asperităţile ei de fiecare oră. Apropierea dintre dascăl şi învăţăcel, între acesta şi cealaltă lume, se desfăşura din plin, apropiind generaţiiel între ele şi şlefuind căliţi pionieri ai vieţii şi vrednici taţi de familie”.

Volumul amintit cuprinde scurte povestiri şi descrieri a urbei de pe Prut (azi aflat în Ucraina), istorii şi poveşti legate de acest oraş cu universitate foarte veche, tradiţii şi obiceiuri din viaţa studenţilor bucovineni. Aflat în România, Dragoş Vitencu şi-a astâmpărat dorul de meleagurile unde şi-a petrecut copilăria şi tinereţea rememorând clipele petrecute acolo. Din păcate, cartea aceasta a văzut lumina tiparului la mai bine de jumătate de secol de când a fost scrisă. Colecţia documentară Dragoş Vitencu a fost donată de soţia scriitorului, Oltea Vitencu, Casei memoriale “Simion Florea Marian” din Suceava şi se află într-un fond care îi poartă numele. Cuprinde 1.329 de cărţi, 9 periodice, 94 de manuscrise, 19 fotografii, 173 de scrisori şi 27 de documente culturale. Probabil că manuscrise ale lui Dragoş Vitencu se mai află încă la Piatra Neamţ, îndeosebi prin arhivele fostelor cenacluri literare sau ale fostului Centru judeţean de creaţie populară. Spun asta pentru că în cea mai importantă culegere de poezii editată de această instituţie înainte de 1989, “Arbori de lumină”, Piatra Neamţ, 1979 – redactor responsabil George Brăescu, între creatorii publicaţi se află şi Dragos Vitencu cu poezia “României”.

Nicolae SAVA