Leo Butnaru s-a născut la Negureni, Orhei, Moldova (5. I. 1949), este licențiat în jurnalism și filologie al Universității din Moldova (1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-șef la revistele „Tinerimea Moldovei”, „Literatura și arta”, „Moldova”. A debutat cu placheta de versuri “Aripă în lumină” (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS.  În septembrie același an, este eliberat din redacția ziarului “Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre M. Kogălniceanu care contravenea liniei ideologice oficiale. În perioada 1990-1993 a fost vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. În perioada 1998-2005 este  președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, din 2005 – membru în Consiliu, iar din 2009 – și în Comitetul Director al USR.

–  Leo, ai împlinit la acest început de ianuarie 64 de ani. La mulţi ani! Care consideri tu că este vârsta optimă pentru un poet de a scrie capodopere?

– Mulţumesc pentru urare. Aşa e, m-am născut pe 05.01.1949… – iar în autobiografii, precum în logica obligatoriu formală a poeziei, şi cifrele sunt jocuri de cuvinte… Vârsta optimă pentru un poet?… Ca şi pentru un cititor de poezie, adică nelimitată în atât de limitata, totuşi, durată a vieţii omeneşti. E de presupus că dacă Walt Whitman ar mai fi trăit 73 de ani, scria poeme până la 146 de ani. Nu, nu e o vârstă… fantastică. Într-un eseu din cartea „Şlefuitorul de lentile” am inclus şi ceva statistică… parabolică, să zic, care vorbeşte de generozitatea Împărţitorului de zile ce l-a copleşit pe ţăranul japonez Mampe, dându-i 242 de ani de trai; pe londonezul Thomas Korn (207). În 1980, indoneziana M. Ketipopila împlinise 183 de ani – cam cât Creangă, Eminescu, Mateevici, Labiş şi Stănescu în dimpreunul-lor-a-fi, precum şi sunt, de altfel, în panteonul literaturii. Registrele bisericeşti din Moldova Estică dau numele mai multor codreni care au trăit 130, 140, 150 de ani. Iar dacă am reveni la vârsta longevivului din Ţara Soarelui Răsare, ar fi loc şi pentru plusarea celor 27 de ani, câţi i-a trăit Ciprian Porumbescu, şi altor 41, ai lui Urmuz, acesta preţuit atât ca scriitor de valoare, cât şi ca unul din pionierii absurdului în literatură – pentru că absurdă se pare şi dărnicia-zgârcenia cu care Parcele lasă în voie sau retează de la fus firele vieţilor omeneşti… După un respiro (şi un italienesc… sospiro) statistic, apare o notă uşor polemică în legătură cu censul de vârstă (55 de ani) „instituit” de Turgheniev ca limită pentru o viaţă de creaţie activă. Însă prozatorul rus este uşor de combătut, dacă ne amintim că bătrânul Goethe, pe când avea deja peste 70 de ani, se îndrăgosteşte de tânăra de 19 ani, Ulrike von Levetzow, pe care chiar o cere în căsătorie. Propunerea însă îi este declinată şi, în drum spre casă, poetul dezamăgit  scrie „Elegia din Marienbad”. Apoi, aflat la limita puterilor, reia lucrul la Faust II. Nu mai putea scria manu propria, ci dicta… Deci, am putea spune că poezia nu ţine de vârstă, ci de cu totul altceva.

Articolul precedentBisericuţa Gura Văii Deal are nevoie de ajutor
Articolul următorFestivalul-concurs “Florile Ceahlăului”