“În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine – mărturiseşte poetul şi prietenul lui Portik Imre – Labiş cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul «Capşa», încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază 3 bărbaţi şi o femeie. În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu. Acesta i-a spus lui Labiş cu ură că în viaţa sa nu va «pupa» premiul de stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de «suflător». Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator alogen basarabean. Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul «Tănase». În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail-URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi, bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului. Grişa Schwartszman, în acea noapte la «Capşa», l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la restaurantul «Victoria», în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze ceasul «Pobeda», ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de tramvai «Colţea», invitându-l peste noapte la ea. În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeului «Şuţu». Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital. Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu. Încă erau la «Colţea» când poetul, conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că unul Labeş a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi şopteşte: «Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai». Îl găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela (Covaci; n.r.)”. „Eu i-o dusesem la poştă, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără alte explicaţii. Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea. Labiş către Portik: «Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost… »; «Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea». Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. «Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse…» Despre autorul faptei: «… Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş». Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior. Ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman. Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să spună adevărul. Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: «Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului». Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii ’70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului Labiş. A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara. L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe «Primele iubiri», scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria. Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din ţară. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române. Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte – cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, «numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în arhiva Securităţii» (acesta a fost răspunsul primit de mine, acum 4 ani, de la SRI). «Labiș este primul poet român disident … – scria, după 1989, Tomozei – El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el». Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private că a «defăimat regimul comunist», iar poemele lui conțineau prea multe teme voalat anti-comuniste.El și prietenii săi au discutat despre problema Basarabiei. La data de 3 noiembrie 1956, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La «Capșa», în timpul unei discuții anti-sovietice privind revoluția maghiară recentă, s-a ridicat și a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mișcării studențești în București, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creștere, un proces ar fi fost incomod. În 2006, scriitorul Imre Portik a publicat memoriile sale, în care a pretins că Labiș a fost împins. El a scris că, în zilele dinaintea morții poetului, a vizitat-o pe dansatoarea Maria Polevoi. Potrivit lui Portik, aceasta a mărturisit că poetul a fost împins, și că ea chiar l-a văzut pe omul care a făcut-o, dar a refuzat să divulge detalii suplimentare. Când Portik a contactat-o mai târziu, ea a afirmat că le-a declarat procurorilor tot ce era de spus și a refuzat să mai vorbească. Unii au susținut că Polevoi nu a fost atașata armatei, ci a MAI de care aparținea, de asemenea, Securitatea. După ce dosarul a fost clasificat, ea a refuzat să discute cazul cu oricine altcineva. A trăit singură în aceeași casă de pe Calea Călărași până la sinuciderea ei în 1978.
