După această binevenită acomodare cu locul și cu punctele de atracție mai interesante, pentru Nicu și Ticu a urmat o pauză de amiază cu un prânz luat în aer liber, sub căruța încărcată cu lucernă care oferea adăpost și de noapte, și de zi. Și chiar olecuță de somn… Spre seară, după ce dogoarea s-a mai potolit, a început aventura. Timpul nu mai intra în discuție. Înserarea se lăsa ușor. Becurile se aprindeau unul câte unul, unele cu lumină mai vioaie, altele cu una mai palidă. Ceva mai retras, din motive ușor de înțeles, se afla așezat un circ, iar lângă el câteva menajerii, care adăposteau animale sălbatice aduse din țări îndepărtate. Nu lipseau nici șerpii uriași. În fața unui asemenea adăpost de animale, pe o platformă un lungan ținea întins după gâtul său un șarpe lung și gros cât mâna lui. Nicu și prietenul lui nu mai văzuseră așa ceva, iar ochii lor urmăreau orice mișcare a șarpelui. Și ca uimirea să le fie și mai mare, în fața menajeriei apare după un timp un pitic care se alătură lunganului. Imaginea avea pitorescul ei și atrăgea mulțimea ca un magnet. Din când în când, unul dintre organizatori venea pe scenă și glăsuia într-o pâlnie metalică, îndemnând lumea să intre. În acele momente, din mulțime se desprindeau grupuri care urcau câteva scări, cumpărau un bilet și intrau după o cortină de culoare roșie, mototolită și decolorată. Se înțelegea din ce glăsuia cel care folosea megafonul că înăuntru se pot vedea animale.
Pentru cei doi copii ispita era mare. Ar fi vrut să fie în mai multe locuri deodată. Nu aveau obiectiv precis, nu aveau stabilită o prioritate… La ceas de seară, bâlciul avea un farmec aparte. Părinți și copii, tineri și vârstnici se mișcau încolo și-ncoace. Scrâncioburile se învârteau, fanfara cânta. Nu una, mai multe. Care mai de care. Cu mai mulți sau mai puțini suflători, mai piperniciți ori mai burtoși. Melodie după melodie. De preferință populare. Totuși, gândul lui Nicu a rămas lipit de imaginea lunganului cu șarpele și a piticului de lângă el. Spre a vedea mai bine, uită de Ticu și se strecoară mai în față, ajungând chiar lângă scări. Prietenul său nu reușise să dea dovadă de aceeași abilitate în a-și face loc prin mulțime. De lângă scări, piticul avea capul și mai mare… Piticul observă ochii copilului ațintiți asupra sa, ridică din sprâncene ca să-l impresioneze, dar și ca gest amical și îl salută. Îi face semne cu mâna și îl îndeamnă să urce scările de lemn care duc la platformă. Odată ajuns acolo, nu-i cere bani, dar nu-i dă nici bilet. În schimb ridică cortina. Parcă vrăjit, Nicu pășește dincolo. Intrase într-o nouă lume… O lume de cuști, diferite ca mărime. Mai înalte, mai scunde, mai lungi, mai scurte. Toate însă aveau gratii și bare de protecție care limitau apropierea. Lumina era de un galben murdar și nu oferea vizibilitate bună. Un răget puternic ca un trăsnet se aude din dreapta. Fiorul a cuprins mulțimea. Nicu îl caută din priviri pe adultul cu cap mare și picioare scurte. Nici țipenie de pitic. Rămâne descumpănit, dar lucrurile se mai liniștesc după ceva vreme. Vizitatorii uită de înfiorătorul răget și se pregătesc să treacă în revistă fiecare cușcă. Nicu prinde și el curaj. Hotărăște să se îndrepte spre latura opusă, în partea unde animalele păreau mai liniștite. Se apropie de prima cușcă. Nicio mișcare. Trece pe sub bara de protecție ca să observe mai bine. Tot nu reușește să deslușească ce sau cine se află înăuntru. Bagă nasul între gratii. În acel moment, o palmă zdravănă i se lipește de obrazul stâng! Rămâne confuz. Dincolo de gratii, în fața sa, o maimuțică țopăia veselă. Pe toate cele patru picioare. Ca și cum ar fi avut arcuri la picioare. Cu privirea fixată pe chipul lui Nicu. Urmează lacrimi pe obraz… nu neapărat de durere cât de neprevăzutul situației. Însă Nicu rămâne nemișcat lângă gratiile printre care s-a ivit imprevizibila palmă. Maimuța își continuă dansul. Era unul al satisfacției. În felul ei făcea spectacol. Era un semn de autoritate. După cum se mișca, se pregătea de o nouă lovitură. Cineva din mulțime observă scena și îl scoate pe Nicu din raza de acțiune a maimuței. Aflat în căutarea evadatului, bădia Tache, căci așa era cunoscut tatăl lui Ticu, surprinde scena și, îngrijorat, îl cercetează îndeaproape. Apoi îl ia de mână, îl scoate afară din cort, dojenindu-l pentru neascultare.
Vizita în menajerie s-a terminat înainte de a începe. Imaginea maimuței care dansa de bucurie apărea ca o obsesie ori de câte ori Nicu a mai fost să se ducă la bâlci.
Peste ani, a înțeles că maimuța și-a apărat spațiul ei de intimitate și i-a oferit o lecție despre ceea ce înseamnă respectarea acestuia.
Leonard ROTARU
