Eminescu format rotund

Sub acest titlu prezentăm fragmente din lucrarea lui Radu Mihai Crişan, “Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005. Afirmaţiile lui Mihai Eminescu, în fragmente din presa de acum 150 de ani, sunt de o actualitate izbitoare, din care cauză cartea nu a circulat, fiind foarte puţin cunoscută.

„Chiar marea reţea de căi ferate care s-a construit pân-acum e departe de a fi fost de-un folos absolut pentru ţară. Daca ea înlesneşte esportul produselor noastre brute, nu e îndoială că înlesneşte şi mai mult importul de mărfuri străine şi de marfă vie, de oameni străini care pe zi ce merge ne inundează. Aceasta este atât de adevărat încât balanţa comercială a României arată, an cu an şi c-o fatală regularitate că esportul nostru reprezintă o valoare mai mică decât importul de mărfuri străine şi că proporţia între producţiunea şi consumaţiunea ţării e pururi în defavorul nostru”. E drept că „statele industriale ne prezintă în adevăr cazul aparent că, cu toată balanţa nefavorabilă, starea economică dinlăuntru e bună. Dar, în realitate statele acele produc mai mult decât consumă; materiile brute care formează obiectele de import capătă năuntrul ţării, prin activitate industrială, o valoare încincită şi înzecită de cum aveau înainte, încât, deşi ar importa mai mult decât exportă, bunurile dinlăuntrul ţării se înmulţesc şi ceea ce se-nmulţeşte şi mai mult este aptitudinea de-a produce aceste bunuri, e puterea productivă a industriei naţionale. Naţiile agricole, din contră, exportă materii brute a căror valoare nu se poate sui decât în margini restrânse, a căror masă chiar nu poate spori în infinit; în schimb ele importă obiecte industriale menite a se consuma şi deteriora, fără a lăsa nici o urmă din aptitudinile naţionale, fără a spori puterea de producţiune a poporului.” „Aceste drumuri de fier ne mai aduc câte 20.000 de străini pe fiece an, câte-un oraş întreg, care însă nu se adaugă în genere claselor producătoare, ci celor consumătoare, a căror ocupaţie nu e munca, ci mediaţiunea şi specula. Ar fi fost mai firesc, şi mai cuminte, de-a urma – în materie de comunicaţie – căile ce le urma plutaşul român de la munte, când transporta pe bârne, puse una lângă alta, lemne şi grâne la porturile Dunării; ar fi fost mai folositor, şi mai ieften, de-a canaliza râurile noastre şi de-a construi drumuri de fier numai în măsura în care, cunoştinţele tehnice proprii şi mijloacele băneşti proprii ne-ar fi permis”. „Drumurile de fier, făcute cu deridicata, au fost mijlocul principal pentru prefacerea României în Americă dunăreană, în ţară a nimănui şi a tuturor. Mijloacele de comunicaţie au două efecte cu totul deosebite, după cum străbat o ţară civilizată sau una necivilizată. Dacă poporul e civilizat şi poate concura cu toată lumea cu articolele sale, comunicaţia-l pune în contact cu toată lumea; dacă el e necivilizat şi nu poate concura, atunci se sting, prin introducerea de mărfuri străine, toate ramurile sale proprii de producţiune şi el e redus la singura ramură capabilă a se susţine pe piaţa universului, precum noi la agricultură. Producţiunea devine unilaterală, naţia lucrează cu un singur braţ, iar celalt i se taie; o singură clasă e condamnată la muncă, celelalte sunt avizate a se hrăni în mod cu totul improductiv prin speculă, tertipuri şi şarlatanerie politică. Astfel s-au stins meseriile la noi în ţară şi ne-am ales c-o pătură de oameni cari fac gazetărie, politică şi literatură, pătură bună poate de rotărie ori tăbăcărie, dar absolut incapabilă de orice activitate intelectuală.