Scriam în 1997 despre Eugen Crăciun: „Treptele evoluţiei sale plastice sunt abrupte: parcă nimic nu aminteşte de o etapă anterioară, considerată depăşită. Viziunea sa este (auto) catastrofică, Eugen Crăciun fiind parcă adeptul lui Cuvier şi nu a lui Darwin. Spirit pozitivist, având încredere în Raţiune, Eugen Crăciun Crede că, vectorial, Raţiunea şi Pictura se pot întâlni şi prelungi în Muzică. Această muzică poate fi a sferelor, perfectă sau umană (există în expoziţie un frumos omagiu adus lui Gabriel Fauré), dar, în orice caz, cu o componentă divină.
Muzica este pentru Eugen Crăciun replica artistică a matematicii. Negarea este, la Eugen Crăciun, vehementă, atingând formele pamfletului vizual sau ale caricaturii. Obiectul concret e folosit de Eugen Crăciun îndeosebi pentru a denunţa. În aceeaşi măsură şi la fel de vehement procedează Eugen Crăciun şi în cazul „canoanelor” picturale. Un sfânt nu trebuie să poarte „aureolă” pentru a fi sfânt. Un om nu este măsura tuturor lucrurilor, ci, mai ales, o (i)realitate duală: corpuscul şi undă. Adică lumina. Deformările lui Eugen Crăciun sunt ontologice şi gnoseologice.
Credinţa poate fi concentrată, simbolic, mitic şi mistic la un triunghi, iar umanitatea deificată poate fi sugerată prin sinecdocă, la un ochi.” Acum, după 15 ani, adaosurile sunt doar de nuanţe. Pictorul crede că omul este un mezocosmos, medie aritmetică dintre o celulă şi o supernovă. De altfel această identitate se regăseşte şi în titlurile tablourilor (Microunivers în galben, 1995, Lume embrionară, 1993, Microcosmos cu roşu, 1992, Concentraţie microcosmice, 1992). Alteori culoarea îşi depăşeşte spectrul, devine independentă şi domină temporal şi spaţial tabloul (Violet III, 1994, Compoziţie în albastru, 1993, Albastru şi galben, 1993, Dialog roşu-violet, 1993, Microcosmos în verzuri-bleu, 1992) etc. În perioada 1990-2000, artistul realizează o serie de portrete vibrante, deosebit de expresive (Om în univers, 1991, Portret de tânără, 1991, Portret în spaţiu, 1991, Portret feminin, 1998), obţinându-se în final deveniri şi metamorfoze (Portret de la clasic la abstractizare, 1995).
Există şi o metafizică a iubirii în tablourile sale, plecând de la monocromii sugerând sculpturalul (Forme în repaus, 1070), până la dezlănţuiri cromatice orgiastice (Nud în armonie caldă, 1999). Multe tablouri sunt reverii, vise erotice, (Vis erotic, 1993, Compoziţie din „Vis erotic”, 1993), alteori transferuri şi medieri (Nud în oglindă, 1994). Erotica este îndeosebi una conceptuală, Eugen Crăciun urmându-şi propriul aforism: „Urmează natura atât cât îngăduie arta.” Dacă ciclurile, tablourile, viziunile sale abstracte, suprarealiste, geometrizante domină ultimele perioade de creaţie, perioada 1070-1985, conţine numeroase rezolvări interesante, probând o siguranţă a desenului demnă de un clasic (Arhitect, 1976, Flora, 1977, Profiluri, 1070, Masa şi chipul, 1976, Violonista, 1974, Portrete, 1983, Ţărănci, 1982, Alexandra, 1981, Bătrân de 78 de ani, 1984). Pictura din jurul anului `80 este de cea mai bună calitate, pictorul atingând de pe atunci maturitatea artistică deplină (Portret feminin în iarnă, 1980, Autoportret în galben, 1982, Concert de cameră, 1986).
Eugen Crăciun transformă motivul iernii într-o metaforă obsedantă, făcând elogiul simplităţii şi al profunzimii (Grafii hivernale, 1987, Zona montană, 1983, iarna în parc, 1980, simplitate, 1987, câmpul alb, 1985, Frumuseţea iernii, 1983). După cum emoţionante, inspirate şi valoroase sunt „Peisajele şi casele din zona Neamţ”. Născut la Piatra-Neamţ la 28 februarie 1922, pictorul s-a întors acasă, în 2012, cu ocazia unei retrospective duplex, deschisă la Muzeul de istorie din Piatra-Neamţ şi la Galeria Lascăr Vorel, prilejuită de comemorarea a 90 de ani de la naştere. Retrospectiva, amplă, cuprinzând toate perioadele de creaţie ale artistului, s-a bucurat de prezenţa soţiei pictorului, Michaela Nica Crăciun şi Daniel Crăciun, fiul artistului, ambii fiind, la rândul lor, artişti adevăraţi. Rândurile de faţă sunt o retrăire a emoţiilor artistice încercate la contactul cu opera sa. Alături de Simona Vasiliu-Chintilă şi de Iulia Hălăucescu, şi ele fiice ale Neamţului, Eugen Crăciun devine un pictor canonic. Sunt convins că, la centenar, vor vorbi despre Eugen Crăciun ca despre unul dintre cei mai interesanţi şi mai importanţi pictori români, creaţia sa fiind privită în diacronia ei ca o veritabilă istorie a picturii româneşti, cu toate biruinţele, ezitările şi inflexiunile ei. Pentru că, înainte de toate, Eugen Crăciun este un artist adevărat, ardent, lucid, inspirat, în multe cazuri, deschizător de drumuri.
Lucian STROCHI
