* Discurs electoral liberal, în anul 1871, în sala Primăriei Iaşi, în rostirea Părintelui Smântână (alias Ion Creangă): „Fraţi iubiţi, eu ştiu desigur că voi toţi gândiţi ca mine, / Că-n iubita noastră ţară n-ar fi rău să fie bine”. Gurmandul de el s-a ales şi cu o felie de bine, la 16.01.1872, când i s-a întâmplat „un plăcut accident”(Creangologul Constantin Parascan crede că atunci, probabil, a cunoscut-o pe Tinca Vartic), vara, mutându-se într-o „bojdeucă de căsuţă”…
* Parascovenie: Creangă descântase o femeie beteagă cu doi cărbuni aprinşi, aruncaţi în apa din ulcică: „Sulică, mulică, tot în sus mi te ridică, de ţ-o trece, nu ţ-o trece, vine altul să te frece”. Peste o săptămână, bărbatul ei revenise la jupânul Creangă din Ţicău „cu coşcogeamitea cârlan în spinare”, drept mulţămire „că i-a îndreptat femeia”.
* O epigramă de-a mea dedicată celui care a ras o mare parte din smântâna din laptele la prins al limbii române: „Lui Nică a’ lui Ştefan al Petrei Ciubotarul, alias Creangă: „În ciubotele de piele fină,/ Popa Smântână, pe plaiuri alpine,/ S-a urcat pe piscul limbii române…/ N-a fost rău, că a fost bine!
* În 1988, Creangă va răspunde pe măsură criticilor nedrepte ale lui I.P. Florantin: „A şi umblat el, sărmanul, după cules înţelepciune, dar n-a avut unde-o pune!”
* Cât de armonios să sune tot restul operei tale, ca nişte cacofonii jenante(desigur absolut întâmplătoare) pentru acribia unei stilistici formale, cum ar fi eminescianul „Şi se duc ca clipele” sau humuleşteanul „Ozana cea frumos curgătoare” şi „limpede ca cristalul”, să se depărteze de materialitatea imediată a cacofoniei? Se pare că atunci când limba folosită de tine străluceşte aidoma cristalului, viaţa trece precum clipa…
* „Universalul” Ion Creangă a salutat în anul 1882 sistemul aprovizionării la domiciliu de către tinerii cobiliţari olteni, agenţi comerciali ambulanţi de verdeţuri şi fructe în târg. Într-atât i-a fost entuziasmul, încât prozatorul a îmbrăcat trenciul poezelei ocazionale: „Sunt olteni, scăparea noastră,/ Bucuraţi-vă ieşeni!/ Voi cu inima română,/ Cumpăraţi de la olteni!”
* Tobă de anecdote, el avea întotdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele «corozive» specialitatea sa, spre marele haz al lui Pogor, al lui Lambrior, ba se poate zice – afară de Naum – al tuturor junimiştilor. Când râdea Creangă, ce hohot puternic, plin, sonor, din toată inima, care făcea să se cutremure pereţii. Singur râsul lui înveselea Societatea, fără alte comentarii!”
* Ce soartă şi la jovialul Ion Creangă: dat abuziv afară din preoţie, părăsit de o nevastă şturlubatică (eufemistic vorbind), vânzător la un debit de tutun, hărţuit de o boală urâcioasă, numit, inadecvat, de oficiali „scriitor popular”, pe când el are toate harurile unui scriitor universal. Într-o bojdeucă, gata să se prăvălească în vale, meşteşugind la giuvaiercale de limbă românească. Sadoveanu remarcase, că şi după douăzeci de ani de la moartea sa, Ion Creangă era cunoscut în Humuleşti doar pentru păcatul răspopiei. Vai de noi săracii, sfârâiacii…
* În anul 1872, celebrul humuleştean „vechiu funcţionar”, vindea „iarba dracului” în chioşcul cunoscut de ieşeni ca „debitul lui Ion Creangă”. Vad bun pe unde „se primblau toată ziua jăluitorii cu daravele la Primărie”, grăbiţii căutători de hârtie, mărcuţe, ţigări şi tutun. Debitul de tutun îi aducea o oarece prosperitate (atrâgându-l în afacere şi pe fratele mai mic, Zahei), iar debitul verbal, ca agent electoral, notorietate…
* Creangă cochetând, într-un ultim text, cu posteritatea literară: „Prefaţă la poveştile mele, / Iubite cetitoriu, Multe prostii ai fi cetit, de când eşti. Ceteşte rogu-te şi ceste, şi unde-i (dacă-i) vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva la ivală. Căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut – Autoriul”. Oare chiar să nu fi ştiut autoriu’, că în limba română, nicicând nu se va mai creea asemenea oratoriu?
Constantin ARDELEANU
