Încasările de duminică ale TT, donate Fondului de Solidaritate Teatrală
În fiecare an, din 1962 încoace, 
în ziua de 27 martie se sărbătoreşte Ziua Mondială a Teatrului. Este o formă de recunoaștere a contribuției speciale pe care această artă o aduce la fondul spiritual al umanității, fiind o cale de a ne regăsi pe noi înșine atunci când convențiile și manipulările ne alterează identitatea.
Totodată, în plan național, această sărbătoare este înnobilată de Campania „Artiștii pentru artiști“, inițiată în anul 2002, ca semn al solidarității de breaslă dar și ca sensibilizare a opiniei publice cu privire la strângerea de fonduri pentru artiștii vârstnici, cu probleme de sănătate din toată țara. Teatrul Tineretului a răspuns favorabil întotdeauna acestei campanii. Anul acesta, Teatrul Tineretului participă la campanie prin reprezentația spectacolului „O… ladă”, creație colectivă după Ion Creangă, în regia lui Alexandru Dabija. Reprezentația va avea loc în data de 30 martie 2014, ora 19, iar suma încasată din vânzarea biletelor va fi donată la Fondul de Solidaritate Teatrală, fond special deschis la UNITER. Aşadar, publicul spectator se va putea bucura vizionând un spectacol de succes, contribuind, în acelaşi timp, la susţinerea campaniei „Artiştii pentru artişti”, printr-un act de solidaritate umană.
Anul acesta, Mesajul Internațional transmis de Institutul Internațional de Teatru aparține lui Brett Bailey, dramaturg, scenograf, regizor, artist plastic din Africa de Sud. Textul său, un adevărat poem, exprimă viziunea teatrului ca gură de oxigen într-o lume tot mai poluată sub toate aspectele. Acesta este secondat de gândurile lui Ion Caramitru, care formulează Mesajul Național dedicat acestei sărbători, mesaj despre teatru ca modalitate prin care înțelegem „mai devreme“ realitatea, cu fine trimiteri la tensiunile din zona geo-politică în care ne aflăm. (N. SAVA)
Mesajul lui Brett Bailey, de Ziua Mondială a Teatrului
Sub copaci în sate minuscule sau pe scene dotate cu tehnologii avansate din marile metropole ale lumii; în săli de clasă sau pe cîmpuri şi în temple; în mahalale, pieţe ale oraşelor, centre comunitare sau subsoluri din centrele vechi ale oraşelor, oamenii se adună pentru a intra în comuniune cu efemerele lumi teatrale pe care le creăm pentru a ne exprima complexitatea umană, diversitatea, vulnerabilitatea în carne şi oase, prin răsuflare şi voce. Ne adunăm pentru a plânge şi a ne aminti; pentru a râde şi a contempla; pentru a învăţa şi a mărturisi şi a ne imagina. Pentru a ne minuna de dibăcia tehnică şi pentru a întruchipa zei. Pentru a ne recăpăta suflul colectiv în faţa capacităţii noastre de a crea frumuseţe, compasiune, sau monstruozităţi. Venim pentru a căpăta noi energii şi puteri. Pentru a sărbători bogăţia şi diversitatea culturilor noastre şi pentru a şterge graniţele care ne despart. Oriunde se află o societate umană, acolo se manifestă irepresibilul Spirit al Spectacolului. Născut în comunitate, el poartă măştile şi costumele diferitelor noastre tradiţii. El pune la treabă limbile, ritmurile şi gesturile noastre, creînd un spaţiu în mijlocul nostru. Iar noi, artiştii care lucrăm cu acest vechi spirit, ne simţim datori să-l îndreptăm, prin inimile, ideile şi trupurile noastre, către dezvăluirea realităţilor noastre, în toată banalitatea lor, dar şi cu misterul lor strălucitor. Însă, în această epocă în care milioane de oameni se luptă pentru a supravieţui, suferă din cauza unor regimuri tiranice sau a capitalismului rapace, fug din calea războaielor şi vitregiilor; în care serviciile secrete ne invadează viaţa noastră privată, iar cuvintele noastre sunt cenzurate de guverne care se amestecă nepoftite; în care pădurile sunt rase de pe faţa pământului, speciile exterminate, iar oceanele otrăvite: ce anume ne mai simţim noi datori să dezvăluim? În această lume de puteri inegale, în care diverse grupuri hegemonice încearcă să ne convingă că un popor, o rasă, un sex, o preferinţă sexuală, o religie, o ideologie, un anume cadru cultural sunt superioare tuturor celorlalte, mai putem oare susţine ideea că arta ar trebui să fie separată de constrângerile agendelor sociale? Ce ar trebui să facem noi, artiştii arenelor şi ai scenelor: să ne conformăm cererilor igienizate ale pieţei, sau să ne folosim de puterea pe care o avem: aceea de a crea un spaţiu în inima şi mintea societăţii, de a aduna oamenii în jurul nostru, de a aduce inspiraţie, încântare şi informaţie, şi de a crea o lume a speranţei şi a conlucrării cu inimile deschise?
