Monumentalistul (a absolvit Institutul de Artă din Bucureşti în anul 1986, avându-i ca profesori pe Simona Vasiliu-Chintilă şi pe Dan Mohanu) se trădează atunci când se avântă în pictura metafizică, amintind de Yves Tanguy sau Giorgio de Chirico, dar îndepărtându-se de aceştia prin antiantropomorfizare şi prin refuzul acordat liniei curbe.
Rezultă un decor aproape teatral, o scenografie fără cusur, geologică, sugestivă, încărcată doar de sensuri, simboluri, şi (în)semne. Evident pictorul a pierdut din spectaculozitatea «expunerii» sale, lumina nu mai poleieşte sau patinează obiectele, retragându-se spre interior, devenind «lăuntrică».
Imaginaţi-vă o lumânare cu flacăra ascunsă în ceară, iluminând(u-se).
Cerebral, Dumitru Bostan jr. îşi construieşte atent suprafeţele, eroarea e aproape exclusă, entuziasmul nu va fi unul copleşitor şi imediat, ci unul care vine după o spovedanie, după un sever exerciţiu de (auto) iniţiere. «Uşile» sale sunt semideschise, tainice, sporind misterul. Uşa este o trecere spre celălalt tărâm, numai că privitorul nu ştie niciodată care e adevăratul «celălalt tărâm», acesta sau celălalt. Ajuns la vârsta deplinei maturităţi (de viaţă şi artistice), Dumitru Bostan jr. rămâne un perfecţionist. Pictura sa evoluează spre forme primare, pure, spre întâile emoţii artistice pe care le-a cunoscut (câştigat!?) omul, atunci când îşi privea (picta) mâna pe peretele vălurit al unei peşteri.
Între cerebralul construcţiei şi emoţia viscerală venită din voluptatea culorii şi virtuozitatea desenului, la Dumitru Bostan jr. nu există nici un divorţ.
Generos şi totodată incomod cu privitorul (vizitatorul), pictorul pietrean este un liric convertit la un epic ce-şi refuză narativitatea detectabilă, dar care descinde imperial în mit şi rit, sub zori metafizici.
Lucian STROCHI
