Cât de important e spaţiul, locul în care te naşti, în evoluţia unui scriitor, a unui artist? Îşi pune amprenta pe sensibilitate, pe opera lui ulterioară? Iată o întrebare pe care am pus-o câtorva dintre scriitorii care s-au născut în Neamţ.
* Adrian Alui Gheorghe: „Spaţiul în care te-ai născut, cel în care ai deschis ochii şi ai văzut lumea pentru prima oară, devine decisiv pentru întreaga devenire. Şi acest lucru nu este valabil numai la artişti, este valabil pentru oricare individ. Omul este, în definitiv, un copac care poartă rădăcinile după el, iar prin posibilităţile infinite ale memoriei îşi ia continuu sevă din pământul originar. În ce mă priveşte apropierea de Creangă, pe prispa căruia am copilărit, umbra Cetăţii Neamţului sau aerul atât de vibrant din jurul mănăstirilor m-au tulburat decisiv”.
* Daniel Corbu: „Contează enorm. Și trebuie să ai un loc al tău, un petec de pământ, o bojdeucă, altfel Dumnezeu nu știe unde să te găsească. După cum bine știi, sunt născut la Târgu Neamţ, dar toată copilăria, începând din a şasea zi de la naştere, mi-am petrecut-o în Vânătorii de Neamţ. Vorbind despre satul din umbra legendarei Cetăţi a Neamţului, răsfirat pe vreo şapte kilometri de-a lungul Ozanei, te lași fără voie năvălit de melanholii atât de speciale. Nu se poate vorbi despre vatră (în cele mai multe cazuri, cu un orgoliu de patriot local pătimaş), fără a vorbi de copilărie, pentru că ea ascunde toate datele personalităţii de mai târziu”.
* Radu Florescu: „Pot spune că locul în care am trăit și-a pus amprenta în mod decisiv pe cărțile pe care le-am scris în toți acești ani. Viața mi-a oferit până acum experiențe vii, scrisul a fost acea supapă prin care am reușit să comunic, ori de cîte ori aveam sufletul greu. Poezia m-a apropiat de oameni, într-un mod cu totul special, mi-am făcut prieteni pe viață, alături de care am trăit și trăiesc frumos. Dar implicarea mea în viața literară a fost mai mult sporadică, doar cărțile mele au fost cele care m-au scos în lume. Fiecare am fost pe cont propriu, fiecare am decis la un moment dat drumul pe care plecăm, sau de cele mai multe ori a fost doar întâmplare”.
* Vasile Baghiu: “Îmi place locul în care m-am născut, sunt bucuros că părinții mei sunt cei care sunt, că nu am nici un fel de nemulțumire legată de propria identitate. Contează unde vezi lumina zilei, firește, și nu numai dacă devii scriitor, ci în general, ca om. Primele impresii de viață raportate la mediul în care ne naștem și creștem – se știe și din unele teorii psiho-sociologice – au impact asupra dezvoltării individuale. Ceea ce nu se schimbă este natura umană, sensibilitatea, creativitatea și capacitatea de comunicare pe care le găsim peste tot în lume”.
* Dorin Ploscaru: „Da. Podoleniul reprezintă pentru mine matricea, arhetipul. E locul unde atunci când mă mai întorc din când în când, la părinții mei Ioan și Ecaterina, aș scrie o săptămână de dimineaţă până seara. Mă inspiră foarte mult pământul și locul natal. La școală în anii dintâi , ca orice copil, învățam pe dinafară poezii și desigur trebuia să le recităm la serbările școlare. Prin clasa a cincea, a șasea cred, aveam o profesoară de română , doamna Teodorescu, căreia i-am spus că eu vreau să mă fac poet”.
* Gheorghe Simon : «Agapia mi-a dăruit iubirea, pe când Mănăstirea îmi contestă dreptul de proprietate asupra grădinii, în care mi-a fost dat să văd Raiul copilăriei. Agapia e răspunsul bun la chemarea asurzitoare a tăcerii neîntinate, ca ispăşire şi iscusire, prin asceza Verbului, pe toate jertfind, jertfitor. E un fel de ieşire din Infernul singurătăţii atroce, aşa cum poetul Ioan Es Pop şi-a găsit mântuirea prin poezie şi prin mărturisire, fără de umbrire, părăsind Ieudul natal, din prinos de iubire. Agapia nu mai e un loc, ci un nume; nume consfinţit de Închinătorii şi Mărturisitorii care s-au inspirat din Duhul răcoritor al contemplării, lăsând la intrare povara cotidiană a urgisirii, dând expresie senină, grigoresciană, chipului în admirare şi încântare de sine».
* Constantin Ardeleanu: “Tazlăul e centrul lumii! L-au vizitat domnitori şi literaţi, deşi e într-o coastă de munte. A fost pomenit mai des şi datorită scriitorului medic Mironescu. Până la 18 ani, din raionul Buhuşi (conform unei vechi împărţiri administrative) eu nu am ieşit decât câte o singură dată la Câmpulung Moldovenesc (la rudele bunicii bucovinene dinspre tata), la Iaşi (într-o excursie cu liceul) şi la Bacău (pentru recrutare). Bucureştiul l-am văzut la 23 ani (prin repartiţia de la facultate). Întâmplările cu haz de aici doar m-au îngrăşat, dar cum să nu guşti umorul moldav… Şi să nu râzi cu lacrimi, când mama a adunat toate medaliile lucitoare ale tatei de «fruntaş în întrecerea socialistă», cerându-i unui bijutier să le transforme în verighete pentru cei doi băieţi. Când acesta i-a spus că sunt doar nişte tinichele fără valoare, i-a spus seara tatei : «Mă miram să fie ceva de capul comuniştilor»”…
* Ioan Vieru: “O influență puternică asupra mea a avut Văratecul, unde locuia bunica din partea mamei. Asemeni unei persoane cumva mature, am fost marcat de măreția și forța naturii de acolo, de misterul pe care îl declanșa. În oameni, în relațiile lor, în aura religioasă. Oamenii locului erau niște sfinți… A fost un miracol din care nu am ieșit niciodată. Au urmat apoi oamenii, cărțile, scrisul, într-un fel de itinerar inițiatic. Grumăzeștiul, precum majoritatea satelor din jurul Târgului Neamț, având o propensiune spre un anume urbanism, a fost un loc tranzitoriu, benefic. Copilăria mi-am petrecut-o până la oarecare epuizare nervoasă între cărți, în spațiul închis, izolat de cei de vârsta mea”.
Firesc, unora dintre repondenţii anchetei noastre, atunci când se gândesc la locul naşterii lor, le revin în memorie mai puţin locurile în care s-au minunat prima oară că luna răsare din acelaşi copac întotdeauna, că soarele le-a zâmbit dimineața din aceeaşi fereastră a casei, ci, mai ales, oamenii lângă care au crescut, părinţii, rudele, prietenii din copilărie. Însă fie că vorbesc despre una sau alta, un singur lucru e comun în aceste răspunsuri: nostalgia după copilărie.
Nicolae SAVA
