Părintele Dimitrie Bejan s-a născut pe 26 octombrie 1909, la Hîrlău – Iaşi. A urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox Veniamin Costache din Iaşi, apoi Facultatatea de Teologie şi, în paralel, Facultatea de Istorie din Bucureşti. A avut astfel parte de mari dascăli, precum Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga. După absolvirea celor două facultăţi, a avut burse de studii postuniversitare la Ierusalim şi Atena. La întoarcere, a devenit asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga şi, în acelaşi timp, a predat istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din Bucureşti. Dornic de o mai bună cunoaştere a poporului român, s-a înscris în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti, împreună cu care a mers în Basarabia. La începutul celui de-al doilea războli mondial, părintele Dimitrie Bejan s-a înrolat în armată, ca preot militar, cu gradul de maior. Şi s-a întors în Basarabia, de această dată pentru a-i apăra pe românii de acolo. Căzut prizonier la ruşi, în 1943, a fost deportat în Siberia, la Oranki. Toţi ofiţerii români şi germani prinşi de ruşi au fost trimişi la Oranki, într-o fostă mănăstire ortodoxă transformată în închisoare. După 5 ani de detenţie, a fost judecat de un tribunal militar moscovit şi condamnat la moarte, pentru că a susţinut că Basarabia este pământ românesc. Părintele Dimitrie a contestat sentinţa şi a cerut să i se acorde dreptul de a fi judecat de un tribunal din ţara natală. Surprinzător, ruşii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, l-au repatriat. În documentele însoţitoare ale deţinutului, ruşii atrăgeau atenţia autorităţilor române să fie vigilente cu părintele Dimitrie, pentru că „are mare putere de convingere, fiind un mare duşman al comunismului”. Tribunalul militar din Bucureşti l-a condamnat la detenţie pe viaţă. A fost eliberat de la Aiud în ziua de 23 august 1964, cu decretul de amnistie generală, după 25 de ani de închisoare. A suferit în lagărele şi închisorile din Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele Cavnic (între 1948 – 1956), Bărăgan, Răchitoasa. În detenţie, s-a împrietenit cu cîţiva din marii noştri intelectuali interbelici închişi: Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Zafiropol şi cu părinţi duhovniceşti ca Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloaie. După eliberare, autorităţile au încercat să-l cîştige de partea lor şi i-au oferit o parohie la Ghindăuani – Iaşi, unde a stat însă numai 5 ani. Comuniştii, furioşi că rămîne ferm în crezul său naţionalist şi creştin, au încercat să-l otrăvească în cîteva rînduri şi, în cele din urmă, i-au organizat un simulacru de proces, în urma căruia i s-a interzis să mai slujească şi a fost arestat la domiciliu (la Hîrlău) pînă în decembrie 1989. Sfinţia sa a continuat să primească vizite şi a dat astfel multora cuvinte de folos. În noaptea de 22 decembrie 1989, părintele face un act pilduitor: îl salvează de la linşaj pe securistul care îl păzea. După revoluţie, părintele Dimitrie şi-a continuat mărturisirea cu un mai mare patos şi pe mulţi i-a adus la calea credinţei. În timpul vieţii i-au apărut volumul “Bucuriile suferinţei”, iar postum, cărţile: “Oranki. Amintiri din captivitate”, “Viforniţa cea mare”, “Hotarul cu cetăţi”, “Satul Blestemat” şi “Simple povestiri”. S-a mutat la cele veşnice pe 21 septembrie 1995, lăsînd cu limbă de moarte să nu se rostească discursuri la catafalcul său şi să nu i se pună flori pe mormânt. O ultimă dovadă de smerenie.
