La Schitul „Sfântul Prooroc Ilie” am întânit pe părintele Filimon, egumen al aşezământului. Deşi turc de origine, părintele Filimon e un închinător de nădejde. Îl întrebăm dacă ne permite să facem fotografii în biserică. Ne răspunde în româneşte: „Da, cinci euro. Negociabil, zece!”. Glumeşte, desigur. Văzând că suntem români, ne spune hâtru, fără pauză: Ce face? Bine face!… Apa rece, dorul trece!… Dragoste cu caru’, răbdare cu caru’, rugăciunea cu caru’ și… mai încet cu paharul. Cred că e singurul loc de pe Athos în care râsul zgomotos nu părea nelalocul lui. Noi, sfielnici ca să nu deranjăm pacea lăuntrică a muntelui, să nu stârnim liniştea pietrei şi duhul laurului, care creşte peste tot, l-am întrebat pe părintele Filimon dacă râsul e îngăduit pe munte. Cine râde toată ziua trebuie să plângă toată noaptea. Acesta e călugărul…!, ne-a răspuns dânsul.
Dar ele, mănăstirile, de pe Athos sau de pe Ceahlău, n-ar fi decât piatră amară dacă n-ar fi însufleţite pe dinăuntru de obştile de călugări care alcătuiesc o lume aparte. Deşi e o lume redusă numericeşte, ai impresia că pe umerii ei se sprijină mulţimea umană din jur, că pe umerii ei stă o parte din responsabilitatea vieţii şi morţii, a veşniciei şi mântuirii. Oamenii vin la mănăstiri ca să descopere că atunci când toate drumurile pe orizontală sunt înfundate, mai rămâne o cale care dă direct în cer. Dar ca s-o nimereşti ai nevoie de cineva care să te ajute să deschizi o portiţă în chiar inima ta, să păşeşti cu şovăială la început, apoi mai ferm, până simţi că „te-ai salvat”.
Acesta e duhovnicul. Pentru omul care vine din afară, din „libertate”, viaţa din mănăstire, viaţa „de obşte”, pare una statornicită după reguli suprafireşti. Oameni rupţi „de lume”, care ascund bine micile lor poveşti „de acasă”, care trăiesc o viaţă aspră ca „ostaşi ai lui Hristos”, veniţi de bună voie în mănăstire, călugării par a avea, între ceilalţi oameni, o certitudine: iubirea. Şi un ţel comun: dragostea pentru Hristos. Dacă „lumea liberă” trăieşte agitaţia pierderii în fiecare zi, în fiecare clipă, la mănăstire călugărul pare să trăiască ca şi cum ar câştiga fiecare zi, fiecare clipă…! Dacă mireanul e plin de griji, de probleme, de ezitări, călugărul pare a fi stăpân pe situaţie, are fermitatea celui care ştie Calea, pare a fi un hotar de nezdruncinat. Mireanul vine speriat la mănăstire, pentru că a întrezărit capătul vieţii sale şi s-a speriat de micimea sorţii; călugărul are siguranţa omului pe care Dumnezeu l-a ales, viaţa sa nu are sfârşit.
Adrian ALUI GHEORGHE
