“Mersul pe jos e cel mai frumos…”
Deşi contemporan cu el, nu l-am cunoscut pe învăţătorul Mihai David-Ghindăoani. Trimetea textele la ziar direct secretarului de redacţie Cătălin Stupcanu, alt intelectual plecat mult prea devreme dintre noi, acesta din urmă publicându-l de fiecare dată cu promptitudine. Avea respect pentru cel care îi scria din când în când din Ghindăoani. Nu ştiu să fi venit vreodată învăţătorul Mihai David la sediul redacţiei. Eu nu l-am văzut. Ştiam despre el că a suferit din cauza simpatiilor lui politice, ba chiar a fost şi întemniţat pentru asta, din care cauză a lipsit de la catedră vreo 20 de ani…
Mihai David se născuse la 14 martie 1908 în satul al cărui nume şi l-a adăugat la numele său, Ghindăoani, sat ce făcea parte din comuna Bălţăteşti. Fiu de ţărani, a făcut cursurile primare în satul natal, apoi Şcoala Normală de Băieţi „Gheorghe Asachi“ din Piatra Neamţ, promoţia 1927. A fost învăţător în Bălţăteşti şi Ghindăoani, a colaborat la numeroase publicaţii din localitate şi din ţară, atât înainte cât şi după 23 august 1944: Reformatorul, Avântul, Revista Corpului Didactic, Petrodava, Apostolul, Ceahlăul. După 1948, a fost învinuit de politică legionară, arestat şi condamnat, interzicându-i-se să profeseze aproape două decenii.
A contribuit la organizarea casei muzeistice Vasile Conta, din satul natal al filosofului (1992), a fost prezent la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, la Chişinău, Orhei, Bălţi. Spre sfârşitul vieţii a donat biblioteca personală Societăţii culturale “Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Se stinge din viață la cinci zile după ce atinsese venerabila vârstă de 91 de ani, la 18 martie 1999, în satul său natal.
Între scrierile sale amintim: Fluierul fermecat, 1938: Din problemele şcolii primare,1942; Memoriul meu de Th. I. Ştefan, 1974; Viaţa mea 1984; Ultima vacanţă şi Aventurile lui Singurel 1995 şi Mândră Basarabie, dulce Bucovină, 1997. „Viaţa filosofului Vasile Conta” 2010. În cartea Crîncenul veac XX si ororile sale, apărută postum la Editura “Timpul”, în 2005), cu o prefată de Adrian Alui Gheorghe, o carte de amintiri zguduitoare, Mihai David-Ghindăoani povesteşte cu câte sacrificii a cumpărat el cartea de poezii a lui Mihai Eminescu şi împrejurările (hazlii pentru cititor, dureroase pentru el) legate de acest eveniment mult aşteptat din viaţa sa. Spicuim, în acest sens, câteva fragmente din textul “Poeziile lui Eminescu”. (N. SAVA)
“Istoria literaturii române o făceam în clasa a cincea, dar eu o citisem demult din cartea respectivă a fratelui meu Neculai. De aceea doream foarte mult să am poeziile lui Eminescu. Costau însă mulţi bani şi, pe atunci, ca întotdeauna, mă întâlnisem foarte rar cu aceşti zei atotputernici. Îmi făcusem obiceiul ca în fiecare vacanţă de vară să-mi petrec o săptămână-două la fratele meu de la Buhuşi. Avea locuinţă în oraş dar vara se muta cu toată familia “la vie”. (…) Când mi-am adus aminte că şi părinţii meu aveau nevoie de ajutorul meu, i-am spus bădiei că a doua zi îmi iau traista în băţ şi plec. Bădia, drept răsplată pentru munca depusă, mi-a dat o hârtie de o sută de lei, care, după socotelile sale, trebuia să ajungă pentru plata biletului de tren până la Piatra Neamţ şi pentru a celui de autobuz până la Ghindăoani şi chiar să-mi mai rămână şi mie câţiva lei. (…) În drum spre gară mi-a venit o idee năstruşnică. Să nu mă ating de aceşti bani, ci să mă urc în tren fără bilet. Numai aşa îmi puteam împlini visul de a putea să cumpăr poeziile lui Eminescu. (…) Cu acest gând m-am urcat în tren. Dar nu întotdeauna sunt Paştile. Abia ieşisem din Buhuşi şi a apărut conductorul şi un controlor. Am îngheţat. Am ieşit pe furiş prin celălalt capăt al vagonului şi m-am încuiat în WC. Credeam că astfel am scăpat, dar n-au trecut nici două minute şi aud bătăi în uşă. “Pardon!”, am strigat eu indignat, dar degeaba. Bătăile s-au repetat şi mai puternic. Am fost nevoit să deschid. A urmat un dialog scurt: – Biletul. – N-am. – Urmează-ne! I-am urmat. Şi astfel am defilat prin restul vagoanelor împreună cu cei doi cerberi ai CFR-ului şi vreo trei ţigani, găsiţi fără bilet ca şi mine. Când am ajuns la Podoleni, am fost daţi jos şi controlorul a strigat la ceferistul de pe peron: “Ia-i pe ăştia şi du-i la birou să le întocmească actele!”. M-am îndreptat spre birou împreună cu cei trei ţigani, dar eu mi-am continuat drumul foarte calm şi am ieşit din gară. Ceferistul căruia i se strigase nu şi-a închipuit că şi ei fac parte din “ăştia” şi astfel am scăpat de primejdie. Când m-am văzut la şosea, am întins-o voiniceşte la drum, folosind acelaşi mijloc de locomoţie cu care sfinţii apostoli au cutreierat pământul. Astfel am parcurs cei 25 de kilometru care mă despărţeau de Piatra Neamţ. Cănd mă simţeam obosit, mă încurajam cu o odă adusă mersului pe jos, pe care o ştiam încă din şcoala primară: Mersul pe jos / E cel mai frumos / Că toate le vezi / Şi le cercetezi”. E drept că picioarele nu erau deloc încântate, dar cine le lua în seamă? În clipele acelea, inima ajunsese la putere în fiinţa mea şi o conducea în cel mai sever regim dictatorial. Puteau deci să se plângă mult şi bine bietele mele picioare. Cu un astfel de regim e de la sine înţeles că n-am făcut nici cel mai mic popas până nu am ajuns la librăria domnului Vasile M. Ionescu. I-am întins suta de lei iar el mi-a pus în mână comoara râvnită…”.
