“Când am citit scrisoarea dv, am început să plâng ca un copil”
Ţinutul Neamţ a avut privilegiul, datorită frumuseţii sale şi oamenilor lui, de a fi iubit de unii străini, personalităţi importante ale vieţii culturale din vremea lor, care l-au admirat şi l-au popularizat apoi în ţările lor, aceştia devenind vrednici ambasadori ai României peste hotare. Unul din aceşti oameni căruia judeţul Neamţ trebuie să îi fie recunoscător este, fără îndoială, neamţul Wilhelm von Kotzebue. Este emoţionantă dragostea acestui străin pentru locurile şi oamenii din Neamţ, România devenindu-i a doua patrie, despre care spunea că “timp de 40 de ani mi-a fost şi mi-a rămas aşa de dragă şi de la care, în primăvara 1881, mi-am luat pentru totdeauna rămas bun, cu un dor adânc în inimă”.
Emoţionante sunt, mai ales, rândurile pe care le scria cu câteva luni înainte de moartea sa (la 18 mai 1887) în scrisoarea sa către Ana Maiorescu, traducătoarea în româneşte a operelor sale, când a primit noua ediţie a “Schiţelor din Moldova” şi numărul din “Convorbiri literare” în care era publicat începutul traducerii romanului “Lascăr Viorescu”, ce-i aminteau de o lume dragă inimii sale: “Ce să vă spun şi cum să vă mulţumesc? Când am citit scrisoarea d-voastră, am început să plâng ca un copil mic”. Născut la 19 martie 1813, Reval, azi Tallin, Estonia, acest prozator şi traducător neamţ, trăitor în Neamţ o bună perioadă a vieţii sale (din 1842 până în 1857), a făcut cunoscută România (în special judeţul Neamţ şi oamenii lui) precum şi literatura populară şi scrisă de la noi în limba lui Goethe.
Asemenea tatălui său, prolificul autor de comedii August von Kotzebue, Wilhelm intră de timpuriu în serviciul diplomatic. În 1857 ocupă postul de funcţionar superior la Consiliul de Legaţie din Dresda, mai târziu fiind numit ministru plenipotenţiar pentru oraşele Karlsruhe, Dresda şi Berna. Încă înainte de 1840 venise la Iaşi şi se căsătorise în 1842 cu una dintre fiicele cneazului Gheorghe Cantacuzino şi ale Elenei Gorciakof, Aspasia. S-a retras împreună cu soţia sa pe moşia Băluşeşti de lângă Roman (azi, comuna Icuşeşti). Era prieten apropiat cu Mihail Kogălniceanu şi cu Alecu Russo. Bun cunoscător al limbii române (a trăit în acest spaţiu cultural vreme de 15 ani), Kotzebue s-a încumetat să facă traduceri din literatura română în limba germană.
Poeziile populare publicate de V. Alecsandri i-au stârnit admiraţia, astfel încât trece la transpunerea parţială a culegerii de balade a poetului român, apărută în 1852-1853, şi, în 1857, publică la Berlin volumul Rumanische Volkspoesie.Tălmăcitorul îi dedică volumul lui V. Alecsandri, din ale cărui colecţii transpusese douăzeci şi şase de balade şi cântece, printre care Mioriţa, Toma Alimoş, Codreanu, Soarele şi Luna, Mănăstirea Argeşului, Ştefăniţă Vodă, Kira, Movila lui Burcel, Biserica din Podoleni şi poemul Înşiră-te mărgărite. A inclus în volum şi poezii ale unor autori ai vremii.
Cea de-a doua carte a lui Kotzebue, Aus der Moldau. Bilder und Skizzen (1860), este un memorial despre oamenii şi relaţiile sociale din Moldova, despre evenimentele pe care le trăise acolo. Împărţit în cinci capitole, memorialul evocă momente semnificative: O vânătoare în Moldova (despre Leon şi Grigore Cantacuzino), Mănăstirea Tomnatic (o excursie la mănăstirea Văratic), Băile de la Slănic, Iarmarocul Sf. Ilie din Fălticeni, O istorie ţărănească. Ataşamentul lui Kotzebue faţă de cultura şi istoria românilor este apreciat de Academia Română, care, în anul 1884, îl alege membru onorific.
Profesorul nemţean Constantin Turcu îi dedică, în 1942, o carte: “Un călător german, acum un veac, prin judeţul Neamt: Wilhelm von Kotzebue”. Din ea aflăm că în 1857, familia Kotzebue părăseşte Moldova, pe unde va mai trece, dar întâmplător, scriitorul fiind numit în diplomaţie, plecarea având loc în primele luni ale anului, iar la 2 iulie, acelaşi an, Judecătoria Roman face cunoscut Ministerului Dreptăţii că Aspasia e în străinătate şi nu ştie pe cine a lăsat să-i reprezinte interesele moşiei. La 18 iulie, Ministerul răspunde că Secretariatul de Stat i-a informat că paşaportul dat “Cucoanei Aspasia Kosebu (!), născută Cantacusino, pentru trecerea peste hotar” este pe temeiul garanţiei vornicului Alecu Cantacusino. Acesta, la 14 noiembrie, comunică judecătoriei că, în adevăr, a dat această garanţie, dar a expirat de mai mult timp, întrucât “d-lui Koţebu (!) s-au întors nu târziu iarăşi în ţară”, iar Judecătoria să ceară lămuriri de la secretariatul de Stat pe cine are chezăş şi vechil. În sfârşit, prin 1876, moşia este vândută lui Alecu Morţun, Kotzebue afându-se atunci diplomat la Dresda.
“Stabilindu-se la Băloşeşti, făcând excursii şi vânători prin ţară, ducându-se la băi ş.a., Kotzebue s-a identificat – ca un adevărat boier pământean – cu obiceiurile vremii, ducând un traiu îmbelşugat şi plin de petreceri, cununând şi botezând etc. Astfel, la17 iulie 1856, înainte de plecarea la Slănic, proprietarii Băloşeştilor cunună pe farmacistul Victor Tebinca din Roman – acela mintit în scrisoarea din 8 iulie către kogălniceanu – cu Wilhelmina Schnabel. Peste 6 ani, la 28 aprilie 1862, în timpul unei vizite în ţară, botează pe Wilhelm-Eduard, fiul aceluiaşi Tebinca. Prin faptul că Wilhelm de Kotzebue a trăit atâta timp la Băloşeşti-Roman, unde a conceput şi şi-a scris, desigur, o parte din cărţile lui, care privesc Moldova, avem – şi pe bună dreptate – toate motivele să-l revendicăm pentru acest ţinut, după cum d-l Turcu a făcut-o pentru ţinutul Neamţ” – scrie profesorul romaşcan Nicolae Gr. Steţcu în articolul “Note despre Wilhelm de Kotezebue”, publicat în revista “Apostolul”, nr. 6-7, din anul 1942.
De menţionat faptul că acest scriitor neamţ este ctitorul Bisericii catolice din Băluşeşti, faptul fiind consemnat într-un document din 1856 care s-a aflat în arhiva bisericii: “În anul Domnului 1854, în prima vinere, credincioșii noștri romano-catolici din Bălușești, 35 de familii din Săbăoani și 5 familii din Barticești au cumpărat acest teren de la priorul Wilhelm Kotzebue, din dărnicia căruia s-a construit această biserică în cinstea Sfântului Ioan Nepomuk, în anul 1856, al cărui prim administrator am fost eu, părintele Valentin Ferenczij, paroh de Tămășeni”. Pentru prietenia pe care Kotzebue a arătat-o culturii și istoriei poporului român, Kotzebue a fost numit, în anul 1884, deci cu trei ani înainte de a muri, membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae SAVA
