Ce ţine viaţa din obştea mănăstirii atât de strînsâ, de unită? De unde atâta bucurie pe chipurile călugărilor care trăiesc pentru post, rugăciune, pentru regulile slujbelor, din alinarea necazurilor pelerinilor, pentru munca dură din gospodăria aşezământului…? Viaţa din interiorul mănăstirii, atât de frumos rostuită, mi-o imaginez ca într-o poveste… Un gospodar a avut bucuria să descopere că viţa sa de vie a făcut o recoltă nemaivăzută. În timp ce inspecta podgoria, a găsit un ciorchine foarte frumos pe care l-a desprins de pe rug şi l-a pus într-un coş. Şi pe când se întorcea cu coşul astfel încărcat spre casă, s-a întâlnit cu un călugăr care se îndrepta spre mănăstirea din preajmă. N-a ezitat prea mult şi i-a oferit acestuia coşul, ca să-i facă o bucurie. Călugărul a primit darul şi ajungând la mănăstire n-a ezitat să ofere coşul cu ciorchinele deosebit stareţului, ca să-i facă acestuia o bucurie. Stareţul a mulţumit, mişcat de gest, dar n-a rupt nici o boabă din ciorchine, ci s-a gândit să-l ofere unui părinte bătrân şi bolnav, ca să-i facă o bucurie. Părintele cel bătrân a mulţumit cu un surâs, a privit îndelung darul, a reflectat la imensul izvor de dulceaţă şi bunătate pe care ni l-a pus la îndemână Dumnezeu, iar mai apoi a dăruit ciorchinele unui tânăr călugăr, care îi făcea micile treburi prin chilie, ca să îl bucure. Tânărul a fost copleşit de dar şi de atenţia părintelui bătrân, însă din primul moment s-a gândit să ofere ciorchinele unui frate la fel de tânăr, care mai tânjea încă după ai lui… Fratele s-a bucurat, a mulţumit cu lacrimi în ochi dar nu s-a atins de nici o boabă, ci s-a grăbit să ofere ciorchinele unui călugăr de la bucătărie, care îl încurajase încă de la primele zile de viaţă în mănăstire. Bucuros de gestul tânărului, acesta se gândi să facă la rândul lui o bucurie şi dărui ciorchinele fratelui de la pangar… Şi aşa mai departe, din vieţuitor în vieţuitor, ciorchinele, după ce a bucurat pe toată lumea, a ajuns din nou la călugărul care îl primise de la gospodar. Împărtăşirea bucuriei, sporirea iubirii prin risipirea acesteia către toţi vieţuitorii, par să fie secretele care fac viaţa din interiorul obştei mănăstireşti frumoasă şi, de ce nu?, misterioasă. Vindecat de invidie, ură, sperjur, de lăcomie, de patimile lumeşti ale alcoolului, ale minciunii, ale tutunului, omul intrat în mănăstire devine unul „îmbunătăţit”. Renunţarea îl înalţă, stârneşte respect şi admiraţie. De asta, cât Dumnezeu va alege oameni pentru mănăstire, din rândul celor pe care îi iubeşte, vom fi un popor cu o spiritualitate deplină. Ne vom regăsi sufletul întreg atâta timp cât mai avem un ceardac de mănăstire care are vederea spre Rai. Fie acesta pe Ceahlău, fie pe Athos. Pentru că aici, mai mult decât în oricare parte a lumii, am simţit că acasă nu e un loc, ci e o stare.
Adrian ALUI GHEORGHE
