Pe Athos, mergând cu un microbus închiriat, între mănăstirile Iviru şi Vatopedu, am întâlnit un călugăr care mergea citind dintr-o carte. Am oprit imediat oferindu-ne să îl luăm cu noi, să îl ducem undeva mai aproape de ceea ce credeam că e ţinta deplasării sale. Nici măcar nu s-a sinchisit de oferta noastră, a ridicat o pleoapă încurajându-ne să mergem mai departe. Drumul lui era deopotrivă printre rândurile din cartea de rugăciuni care se împletea cu paşii care măsurau cărarea de munte. El se ruga urcând. Mersul lui era rugăciunea însăşi. Noi urcam pe munte, el era contopit cu cărarea şi cu rugăciunea. În „Cartea neliniştirii” Fernando Pessoa spune: „Cât e de mare cel care consideră că între distanţa din vale până la cer şi cea de pe munte până la cer nu e nicio diferenţă!” La Basho, într-un celebru hai-ku, am întâlnit o traducere a acestei duble ascensiuni: Pe-o cărăruie de munte cuvintele au căpătat sens.
Pentru că am dat prea mult credit metaforei pe lumea asta, nu am ştiut niciodată cu exactitate dacă muntele este fiinţă sau lucru, dacă e o alcătuire mitică sau o stare de spirit. Însă realitatea şi mitul se intersectează, deseori, sub ochii noştri. Munţii sunt un reflex al angajării noastre ascensionale.
Astfel, la o întâlnire cu nişte intelectuali din Danemarca, la Piatra Neamţ, aceştia nu se mai opreau din a lăuda zona, pentru munţii ei. Atunci am aflat că în Danemarca nu există munţi, că la nivel naţional există o acţiune voluntară, patriotică, de creare a unui munte. Adică fiecare cetăţean este chemat să contribuie cu câte o piatră pentru a crea un pisc. Deja, după câţiva ani, muntele din zona Odense, locul naşterii lui Christian Andersen are peste o sută de metri înălţime. Dacă acum, în zilele noastre, oamenii îşi alcătuiesc munţi, pentru ca ascensiunea imaginarului să aibă un sens, de ce nu am da credit miturilor care însoţesc misterul muntelui Ceahlău sau misterul muntelui Athos? Se zice, astfel, că „… dorind ai apăra pe locuitorii acestor locuri de hoardele barbare venite de la Răsărit, împăratul Traian, cuceritorul Daciei, a dat poruncă să se înalţe acest munte pentru a pune o stavilă în calea năvălitorilor. Pentru a fi dusă la îndeplinire porunca împărătească, au fost adunaţi toţi robii luaţi de la Decebal, cărora li s-a adus la cunoştinţă greaua încercare la care trebuiau să facă faţă. Trebuiau să aducă şi să aşeze, pe locul viitorului munte, piatră peste piatră, stâncă peste stâncă, până când grămada se va fi ridicat suficient de înaltă pentru a-l mulţumi pe împărat. Truda a fost cumplită. Cei mai mulţi au pierit datorită epuizării dar, în final, porunca a fost îndeplinită. Împăratul, mulţumit de cele făcute, a cerut ca în vârful muntelui să fie aşezată o toacă. Un soldat a primit poruncă să stea de strajă şi să bată toaca ori de câte ori o vedea năvălind vrăjmaşii, spre a vesti pe locuitorii din vale. Aceasta până într-o zi, când o săgeată vrăjmaşă îl răpuse pe soldat şi nu mai avu cine bate toaca. De atunci s-au pornit duşmanii pe ţară ca roiu…”. Firesc, vârful cel mai înalt al Ceahlăului, se numeşte, până în ziua de azi, Toaca.
Adrian ALUI GHEORGHE
