(urmare din numărul trecut)
Pentru că în buzunar nu aveam mai mult de zece, cinsprezece lei, insuficient pentru un retur cu trenul pe varianta Ploieşti-Piatra Neamţ, preţul real fiind undeva pe la optzeci de lei. Telefoane mobile nu prea erau atunci, să suni un prieten să vină să te ajute. Am sunat cu o fisă de (cred) douăzeci şi cinci de bani, de la un telefon public de pe stradă, la Nicolae Alexandru – Vest. Nu, nu sosise acasă şi nici nu era aşteptat prea devreme “… că era plecat cu scriitorii, pe undeva”. Dan David plecase cu o maşină cu un grafician, poreclit Uriaşul, spre Bertea lui, din preajma oraşului Slănic Prahova. Nino Stratan, gazdă fiind, era cu bucureştenii la masă. M-am repliat, am oftat, mi-am trecut în revistă sacoşele cu cărţi. Erau cărţi de toată mâna, cele mai groase erau nişte ghiduri foarte utile pentru un amărât ca mine, în acel moment, de vizitare a frumuseţilor judeţului Prahova. Altele erau broşuri din Cântarea României, o culegere de folclor muzical din zona Prahova, un vas ceramic care nemurea nu ştiu ce vatră meşteşugărească din zona Făgăraş. Am făcut o selecţie la sânge între cărţile primite, am renunţat la jumătate dintre ele, abandonându-le pe o bancă din faţa unui bloc, am lăsat şi vasul ceramic, ca să-l folosească localnicii, să pună în el apă şi mâncare pentru câinii vagabonzi şi am pornit-o spre gară. Pentru că mai aveam ceva timp şi pentru că furtuna din creier nu se lăsa domolită cu nici o idee, am intrat într-un băruleţ unde am luat o cafea, cu doi, trei lei şi mi-am aprins o ţigară. Reflectam. Şi pe când reflectam aşa la trista soartă a poetului premiat, invocând spiritul lui Nichita Stănescu să mă bage şi pe mine în seamă, am văzut într-un colţ câteva aparate cu ceea ce se cheamă azi (poate că şi atunci!) păcănele, unul dintre ele fiind liber. M-am băgat în joc cu cele câteva monede pe care le aveam. Oricum şi aşa erau prea puţine ca să mă ajute în situaţia nenorocită în care mă aflam. Era prima oară în viaţa mea când jucam la aşa ceva. La a doua tragere trei prune mari, brumate s-au aliniat una mai mândră decît alta, eliberând casa întreagă, ceva la vreo sută şi cincizeci de lei. Era dublu decât aveam nevoie. Cu inima în gât am privit în jur, temându-mă că averea mea ar putea atrage fie mânia proprietarului aparatelor, fie gânduri necurate din partea vreunui individ din preajmă. Oricum, zăngănitul monedelor a atras toate privirile asupra mea, în timp ce în urechile mele ecoul banilor era similar zgomotului de la Niagara…! De asta, ca un fin psiholog ce eram în acel moment, am continuat să joc, imperturbabil, sacrificând câteva monede, am înjurat în barbă cam cum ştiam eu că înjură «durii», am mai comandat o cafea, am mai tras trei ţigări după care am luat-o legănat spre gară. Nu era prea departe. Şi apoi, vorba din popor: Când ai bani în buzunar eşti mândru, eşti frumos şi cânţi şi bine. Cînd trenul s-a pus în mişcare, am ridicat o mână în direcţia casei lui Nichita Stănescu şi i-am spus: Bătrâne, mulţumesc pentru premiu. Dar mai ales, pentru bilet…!
Adrian ALUI GHEORGHE
