Neculai Popa a fost condamnat, prin sentinţa 334/14.03.1949, pronunţată de Gh. Gheorghe, la ani grei de temniţă, fiind considerat, alături de Pivin, liderul unui grup de rezistenţă anticomunistă. De la Suceava, Neculai Popa a fost trimis, la sfârşitul lui aprilie 1949, la închisoarea Piteşti. Acolo, a fost torturat crunt de grupul de  reeducaţi, fiind adus în pragul morţii: bătut la tălpi, la palme, obligat să execute, fără pauză, 300 de genuflexiuni, sub ameninţarea loviturilor de ciomag, şi să-şi mănânce fecalele, din gamelă stând în genunchi.

Între timp, alţi deţinuţi, precum Paul Limberea, Cornel Niţă sau Ionică Pintilie, muriseră deja, din cauza torturilor. Bucovineanul Gheorghe Andrişan fusese lovit, cu pumnii în piept şi cu ciomege, deşi începuse să îi curgă sânge pe nas şi pe gură. Dobrogeanul Paul Bandu fusese legat pe prici şi bătut cu două ciomege, ritmic. Neculai Popa, cu spatele distrus de bătăi şi infectat şi cu apă la plămâni, s-a trezit, într-o zi, la infirmerie, îngrijit de Puiu Chivulescu, arestat după ce se întorsese, din prizonieratul sovietic şi care trecuse prin Camera Spital , unde îi fusese rupt un braţ.

Când medicul civil al închisorii Piteşti s-a speriat de starea în care se afla Neculai Popa şi a vrut să-l trimită la închisoarea-spital de la Văcăreşti, Eugen Ţurcanu s-a opus. Văzând cangrenele de la ambele picioare şi aflând de apa la plămâni, de otită şi de nevoia urgentă de medicamente a lui N. Popa, Al. Nicolski a fost categoric: “Nu trebuie să se strice medicamentele pe nişte bandiţi; acestea aparţin clasei muncitoare. Singura favoare pe care o merită “bandiții” este aceea de a fi împuşcaţi 5 la un glonţ”. Boala l-a salvat pe Popa de  autodemascările  de la Piteşti, dar din august 1951, a fost mutat la Gherla, unde Ţurcanu l-a pus să strângă informaţii din atelierele închisorii şi să i le transmită lui Gheorghe Calciu care, la rândul lui, i le preda lui Ţurcanu.

După oprirea  reeducării, Neculai Popa a fost mutat la Târgu-Ocna, unde a aflat că era bolnav şi de TBC osos, şi apoi la Aiud, unde a îndurat 3 ani regimul de exterminare impus de Coller; declarând greva foamei, a fost legat într-o cămaşă de forţă. La 17 iulie 1957, împreună cu alţi 7-8 deţinuţi, a fost dus de câţiva miliţieni şi eliberat, peste două zile, la Bumbăcari (raionul Călmăţui), în mijlocul Bărăganului. Acolo, Popa s-a căsătorit şi a lucrat la GAS.

Nu după mult timp, în noaptea de 19 spre 20 septembrie 1958, a fost rearestat, dus la Securitatea din Însurăţei, condamnat la 36 de luni de muncă silnică şi închis în lagărul de la Noua Culme. Acolo, după ce sergentul Costea a aflat că Popa suferea de T.B.C., l-a bătut numai peste piept, agravându-i boala. După Culmea, Neculai Popa a fost trimis la Periprava, la cules stuf, unde a fost persecutat de maiorul Ioaniţescu. În loc să fie eliberat, după ispăşirea celor 36 de luni de condamnare, a primit o nouă condamnare administrativă, de încă 36 de luni. Eliberat la 6 mai 1964, de la Galaţi. După 1989, a publicat volumul Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste (Ed. Vremea, Bucureşti,1999).

Notă: Informaţiile sunt preluate, selectiv, din tabelul publicat pe site Procesul comunismului – Colecţii – Cicerone Ioniţoiu.  Vol. 8: Dicţionar P-Q, prefaţă de Alex Ştefănescu; lucrare revizuită de Filip Lucian Iorga, Editura Maşina de scris, 2006.