La Editura „Asachi” Piatra Neamţ a apărut luna trecută o carte de proză scrisă de cunoscutul ziarist Constantin Cucu. O plăcută surpriză pentru mulţi dintre confraţii de condei din urbe şi care lansează un nou nume între prozatorii din viaţa literară nemţeană.
Autorul (născut la 21 mai 1936 în Solonţ, Bacău, fost ziarist la Apărarea patriei, Ceahlăul, Informaţia Primăriei, Asachi) se dovedeşte un excelent radiograf al stărilor tulburi din perioada colectivizării, un foarte fin observator al vieţii satului de acum 5-6 decenii. Povestirile din Rădeana (probabil, satul natal al povestitorului) sunt dense, încărcate de sensuri morale, captivante prin ciudăţenia eroilor ce le populează. Rădeana, micuţul sat de pe lîngă munţii Tazlăului, devine, sub pana autorului, un ţinut fabulos cu întâmplări dintre care mai stranii. În una din povestiri, poate cea mai bună din carte, „Mult cuvioasa Marghioala lui Tălpău”, aflăm că în sat, datorită lipsei unor icoane-minune care să aducă oamenii spre biserică, mult-cuvioasa Marghioala, după ce se frământă o noapte întreagă cum să facă, lansează o poveste frumoasă: pe una din ferestrele şcolii din sat ar fi apărut un chip de sfânt. Se face pelerinaj la geamul cu pricina, fiecare vede desigur, altceva (unii, mai păcătoşi nu văd nimic), iar directorul şcolii, impresionat de faptă, îi dăruieşte bătrânei fereastra acasă. Peste cîteva luni eroina principală este îngropată cu fereastra făcută ţăndări, adunată într-o batistă. O spărsese din cauză că o ştergea zilnic. E multă poezie în această proză. Ca pe aceeaşi temă e şi altă povestire, „Patimile Niculinei”, o poveste spusă la clacă de moş Pamfilie despre peripeţiile eroinei din titlu căreia îi intra noaptea un drăcuşor sub ogheal, fata nescăpând de acesta până s-a măritat cu un flăcău mai tomnatic, Neagu lui Şchiopu. Frumoasă e şi povestea morţii lui Onofrei, cel judecat de popa în biserică (şi scos în faţa enoriaşilor, ca la şcoală) pentru păcatul băuturii, sau cum a murit moşul Iosobachi tot aşteptând să vină americanii (visul românilor de acum 70 de ani). „Ilarion drumarul” redă (poate puţin prea idilizat) drama colectivizării, iar în două dintre povestiri aflăm destinele unor văduve de război: Anuţa, care are oaspete o văduvă belgiancă, devine prietenă cu cea căreia îi murise soţul pe alt front; Rariţa şi Zamfira, două văduve, două vecine, aceeaşi dramă, „dureri gemene”, cum se intitulează una din povestiri. Duioase sunt şi povestirile despre Pandele cel cu şapte fete (cu un final emoţionant), despre peţitoarea Aguriţa care dă greş în a o mărita pe Floarea cu Toderaş (holtei tomnatic), sau cea despre Pavăl şi „gura lumii slobodă” din cauza soţiei sale, adusă în sat tocmai din Ardeal (o femeie frumoasă şi vrednică), după o idilă din timpul armatei.
Constantin Cucu are darul de a împrumuta eroilor stilul vorbirii orale, din care cauză cititorul este surprins la tot pasul cu câte o vorbă sau câte o expresie autentic moldovenească. Lumea din această carte este vie, neaşteptat de reală, adevărată, palpabilă. Autorul are virtuţi certe de mare prozator.
