Ultimele sale zile, Eminescu şi le-a petrecut la Spitalul Mărcuţa, unde este internat în februarie 1889, apoi mutat la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, iar la 15 iunie moare la Sanatoriul Caritas. Într-una din însemnările sale, poetul își prevestea 78 de ani de viață. Nu îşi dorea să moară tânăr. Ar mai fi așternut pe hârtie gânduri și frământări, nu ar mai fi scris în presa vremii! Dar Domnul l-a luat exact la jumătatea drumului pe care îl visa. Din presa vremii şi din declaraţiile martorilor s-a putut face un film al trecerii sale în eternitate.

Cu o seară înainte, Eminescu se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale cuvinte rostite. Medicul l-a sfătuit să se liniștească, pentru ca să poată adormi. Ba mai mult, i-ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta ușii de metal prin care-l privea cine știe cu ce sentimente, poate de milă, poate de rutină, poate de iritare că i-a tulburat seara cu vreo dorință banală. Nu avea de unde să știe că era ultima dorință, ultima zvâcnire, cea din urmă tristă constatare care parcă rezuma totul: toate ale acestei lumi s-au năruit. Eminescu îşi începea alt drum… Medicii dimineața au constatat decesul și au dispus un fel de necropsie. I-au scos creierul pe care l-au trimis la laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat grosolan căci în sicriu, capul poetului era înfășurat cu o bandă neagră care-i acoperea și o bucată din frunte. Doctorul Marinescu de la laboratorul Babeş va scrie mai târziu unui ziarist ieșean care-l rugase să-i dea informații despre rezultatele analizei creierului defunctului poet: „Din nefericire nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluțiunile bogate și bine dezvoltate și prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”. Parcă cu o nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt sâmbătă. Nu ştim ce a împiedicat oficierea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Să fi plouat aşa de tare încât s-a amânat slujba? Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „Din partea amicilor”. Gest frumos, dar care ascunde în spatele lui o ciudată prietenie. Același autor, Augustin Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care conține o listă a acestor prieteni de-ai poetului, care, mișcați de o profundă compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei. Donatorii erau nume sonore la acea vreme în lumea politică, mari latifundiari, proprietari de edituri și tipografii, cu mari disponibilități bănești care le permiteau să cumpere nu doar o coroană, ci poate un întreg cartier din Bucureștiul de atunci. Și cu toate acestea abia au catadicsit să cheltuiască „fabuloasa” sumă de 270 de lei pentru florile de pe catafalcul lui Eminescu. Tabelul chiar prezintă o promisiune neonorată a unui mare politician al vremii. Într-o confesiune tulburătoare, poetul spunea cu ceva timp înainte de a fi fost fulgerat de moarte: „O singură fericire ar renaşte in sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea”. Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”. Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în pământ.

Articolul precedentAlegeri în PSD: ”Să mai împrospătăm aparatul de partid”, spune Ioan Chelaru
Articolul următorAzi, la Liceul “Bauner”: Recital din versurile lui Eminescu

2 COMENTARII

  1. Aşa se cuvine să se respecte o publicaţie de ziua Poetului Naţional. Felicitări Nicolae Sava, pentru această bine pregătită lecţie de literatură, şi nu numai.

  2. RASAI ASUPRA MEA

    RASAI ASUPRA MEA

    Rasai asupra mea, lumina lina,
    Ca-n visul meu ceresc d-odinioara;
    O, maica sfânta, pururea fecioara,
    In noaptea gândurilor mele vina.

    Speranta mea tu n-o lasa sa moara
    Desi al meu e un noian de vina;
    Privirea ta de mila calda, plina,
    Induratoare-asupra mea coboara.

    Strain de toti, pierdut în suferinta
    Adânca a nimicniciei mele,
    Eu nu mai cred nimic si n-am tarie.

    Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta
    Si reapari din cerul tau de stele:
    Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie!

    <<(înapoi la Opera)

    RUGACIUNE

    RUGACIUNE

    Craiasa alegându-te
    Ingenunchem rugându-te,
    Inalta-ne, ne mântuie
    Din valul ce ne bântuie;
    Fii scut de întarire
    Si zid de mântuire,
    Privirea-ti adorata
    Asupra-ne coboara,
    O, maica prea curata
    Si pururea fecioara,
    Marie!

    Noi, ce din mila sfântului
    Umbra facem pamântului,
    Rugamu-ne-ndurarilor
    Luceafarului marilor;
    Asculta-a noastre plângeri,
    Regina peste îngeri,
    Din neguri te arata,
    Lumina dulce clara,
    O, maica prea curata
    Si pururea fecioara,
    Marie!

    <<(înapoi la Opera)

    COLINDE

    COLINDE, COLINDE

    Colinde, colinde!
    E vremea colindelor,
    Caci gheata se-ntinde
    Asemeni oglinzilor
    Si tremura brazii
    Miscând ramurelele,
    Caci noaptea de azi-i
    Când scânteie stelele.

    Se bucur copiii,
    Copiii si fetele,
    De dragul Mariei
    Isi piaptana pletele,
    De dragul Mariei
    S-a Mântuitorului
    Luceste pe ceruri
    O stea calatorului.

    <<(înapoi la Opera)

Comments are closed.