* dialog cu criticul literar Mircea Diaconu
– Eşti la curent şi cu noile generaţii literare, nouăzeciştii, douămiiştii. Vin ei, scriitorii tineri, cu ceva foarte nou în discursul lor liric? Unii afirmă că ei fac cam prea mult zgomot. Au dreptate?
– Scriitorii au făcut din totdeauna mult zgomot. Gândeşte-te la zgomotul pe care-l făceau opteziciştii… E nevoia de a impune propria voce, uneori prin gesturi radicale. În fapt, tinerii de azi – şi de acum zece-douăzeci de ani – nici n-au făcut marile gesturi radicale de ruptură. Apoi, fireşte, avem tendinţa de a ne raporta la generaţii (am discutat ceva mai devreme pe tema asta), la grupuri, dar finalmente scriitorul e singur. Devine singur chiar când porneşte în grup. Pe de altă parte, nu prea-i putem pune alături pe nouăzecişti şi pe douămiişti. Nouăzeciştii, cu Cristian Popescu, cu Daniel Bănulescu, cu Marian Drăghici, cu Emilian Galaicu Păun, cu Iustin Panţa – iată câteva nume puternice care legitimează generaţia. Dar care nu mai au nevoie de generaţie pentru a se vorbi despre ei. Acelaşi lucru cu Marius Ianuş şi cu câţiva poeţi tineri, în jur de treizeci de ani. Constat însă că sunt mulţi debutanţi care scriu bine. Poate că se grăbesc să publice o carte. Debuturile din anii ’70 sau ’80 păreau mult mai consistente, mai grele, mai sigure pe ele. În tot răul e şi un bine. Debutând repede, trec mai uşor peste ceea ce pe vremuri însemna şi multă frustrare. Şi-atunci, după prima carte, e marea confruntare cu golul. Se petrece apoi un alt fenomen firesc. Tinerii se caută şi, chiar dacă unii nu vor publica decât o carte-două, publică mult mai mult. Iar în ultimi ani au apărut, printre foarte multe cărţi, câteva cărţi şi câteva nume de poeţi care spun ceva. Se vor impune până la urmă? Vor reuşi să se impună. Ar trebui măcar să sperăm, spre binele culturii române.
A consemnat Nicolae SAVA
