Aşa cum ne spun legendele, dacii au înţeles în sufletele lor că Ceahlău este un munte sacru. Deşi se spune că aici ar fi fost sălaşul zeului-om Zalmoxis, n-au fugit de el, ci aici şi-au aflat altare pentru rugă şi ofrande şi adăpost în faţa primejdiilor. Muntele Sacru păgân a devenit un munte Sfânt al creştinismului răsăritean. Pe urmele asceţilor daci au urcat sihaştri creştin-ortodocşi. Schiturile regiunii au început să fie căutate de pelerini, iar marile mânăstiri şi-au întins până aici hotarele moşiilor. Aşa au apărut schituri pentru călugăriţe: Casiana Ceahlău (sec. XVIII-XIX), Răpciuni Ceahlău (sec. XVIII), Sofia Ceahlău, acestea fiind dispărute în zilele noastre. Schiturile pentru călugări: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril Răpciuni (fondat înainte de 1750), Gura Bicazului (acum dispărut), Sfânta Treime în Poienile de sub Ceahlău – fondat de Ieremia Movilă în 1559 – dispărut.
* Hramul Muntelui Ceahlău
Nu cunoaştem în spaţiile româneşti un alt munte care să aibă un anume hram al său, întocmai tuturor sfintelor lăcaşuri – Schimbarea la Faţă. Cu această ocazie, muntenii săvârşeau un adevărat ritual care are rădăcini ancestrale în sufletele lor de getodaci.
Ritul urcării pe munte este un obicei ce avea loc în ajunul zilei de
Probejenie – Schimbarea la Faţă. În dimineaţa ajunului sărbătorii, pe munte se urcau patru buciumaşi cu buciume de alun. Până după-amiaza, ei strângeau vreascuri de jnepeni şi brad şi întocmeau patru rugi mari în cele patru puncte cardinale ale muntelui. La începutul asfinţitului, pentru a anunţa urcarea pe munte, buciumaşii aprindeau simultan rugii şi începeau să buciume îndelung.
Aceasta era chemarea adresată pelerinilor care începuseră să urce muntele în convoaie domoale, din cele patru puncte cardinale. Convoaiele erau conduse de bătrâni. Bărbaţii şi tinerii purtau desagii cu cele trebuincioase, femeile duceau pe cap merindele, iar copiii ţineau în mâini vase de lut cu apă. În ajunul sărbătorii se posteşte sau se mănâncă doar struguri.
La urcuş, nimeni nu vorbea, căci ritualul le impunea acest lucru. Prin liniştirea minţii şi a sufletului, oamenii puteau să intre în legătură cu cel care a fost Dumnezeu întrupat pentru strămoşii noştri daci – Zalmoxe. În acest fel aflau despre ce aveau de făcut în viaţă pentru a nu încălca Legile Divine. Trebuiau să ajungă în vârful muntelui înainte de miezul nopţii. Odată ce ajungeau în vârf, ei se strângeau în jurul focurilor şi începeau să mănânce şi să petreacă.
* Salutul Soarelui
Cum răsărea soarele, se sculau în picioare, cu faţa spre răsărit, şi mulţumeau Celui Unic, Cerului, că li s-a dat prilejul să mai urce încă un an pe munte şi să trăiască clipe fericite de înălţare sufletească. După un răstimp de contemplare se aşezau la masă, continuând petrecerea din ajun. Rămâneau pe munte până după masa de prânz, apoi coborau pentru a ajunge în sat înainte de apusul soarelui. Se spunea că apusul soarelui trebuia să-i prindă pe oameni la casele lor ca să le meargă bine tot anul.
Această urcare colectivă pe munte a fost asimilată de biserica creştină în sărbătorirea zilei Schimbării la Faţă.
* Legenda piramidei din Ceahlău
În prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, se produce un fenomen optic nu doar unic, ci şi spectaculos: sub lumina răsăritului, umbrele vârfurilor Toaca şi Piatra Ciobanului formează, timp de peste 80 de minute, o hologramă naturală imensă, sub forma unei piramide perfecte.
În legendele locului se păstrează taine prea puţin înţelese de contemporani. Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, căruia, de atunci şi până acum, aşa îi spune.
Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni, şi tineri, şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare-răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, c-un stânjen se săltase Ceahlăul… După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale, nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nicio mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu, au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară.
În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi. Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia.
De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul acesta fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor…
* Tradiţiile creştineşti la Moşii Schimbării la Faţă
Cea mai importantă pomană a acestor Moşi constă în fructe, în special în struguri. De multe ori, fructele erau duse mai întâi la biserică spre a fi sfinţite, boabele de struguri fiind numite acum ”colivă de struguri”.
Cu ocazia acestei sărbători se obişnuia ca Biserica să dea oficial dezlegare la mâncat mere, pere, perje şi mai ales la struguri.
Prin popor exista superstiţia că aceia care mâncau struguri înainte de 6 august îşi afuriseau maţele. Acum se gustă poama nouă din rodul viilor, spunându-se: ”boabă nouă în gură veche”.
* Superstiţii pentru a te feri de soacră
Bătrânii din satele Ceahlăului spun că fetele trebuie să ţină sărbătoarea Dochiei ca să nu aibă soacre rele şi cicălitoare.
Femeile sărbătoreau ziua Dochiei prin muncă multă, căci Dochia fusese foarte harnică.
Altele nu munceau de frică să nu vină furtuni peste an, ci doar torceau, căci şi Dochia a tors atunci când a urcat pe Ceahlău.
* Gromovnic din bătrâni în ziua Probejenie
Bătrânii satelor de altădată îi învățau pe copilaşi mersul vremurilor. Astfel, la Probejenie frunza codrului începe să-şi schimbe culoarea. De-acum iarba încetează să mai crească. Păsările migratoare îşi iau zborul spre zări mai calde.
În unele zone se crede că berzele pleacă spre ţările calde, ducând rândunelele pe spate.
Oamenii ţineau această sărbătoarea pentru ca păsările să ajungă cu bine. Din această zi, oamenii nu se mai scaldă în apele râurilor, acestea începând să se răcească.
O superstiţie a acestei zile nu te lăsa să pleci acum în călătorie, pentru că exista posibilitatea să te rătăceşti.
Tot în această zi se fac observaţii meteorologice privitoare la toamna ce urmează.
Oamenii nu se ocărau între ei pentru ca să nu fie în ceartă tot anul.
* Ierburile de leac
De Probejenii se recoltau plante şi fructe cu puteri vindecătoare: leuştean, avrămeasă, usturoi, flori de muşetel, alune, cărora li se atribuie şi formule magice cu rol tămăduitor. Se spune că cine se roagă azi să scape de o patimă (ex. beţie), se va vindeca.
* Probejenia
Sărbătoarea creştină ”Schimbarea la Faţă”, sărbătorită pe 6 august, este numită în popor Obrejenia, Pobrojenia sau Probojeni. Este însoţită şi de Moşii Schimbării La Faţă. Denumirea sărbătorii populare este derivată din cuvântul slav obrejenie (transformare, prefacere sau chiar schimbare), făcând referire la sărbătoarea creştină – Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos.
Pr. †Cleopa Ilie ne învață: „Dar oare numai Mântuitorul S-a schimbat la faţă, sau şi unii dintre sfinţi? Cu adevărat, şi unii dintre sfinţi. Dacă ştiţi Scriptura şi aţi citit Vieţile Sfinţilor, aţi aflat că şi sfinţii lui Dumnezeu s-au schimbat la faţă, nu numai Hristos. Dar alta a fost Schimbarea la Faţă a lui Dumnezeu Cuvântul şi alta a fost schimbarea la faţă a sfinţilor Lui. Schimbarea la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos a fost preaminunată şi în chip străin. Lumina Necreată din Tabor, care lumina la faţă pe Hristos, nu izvora din faţa Lui, ci dinlăuntrul Lui, din tot trupul, că era Dumnezeu întrupat. Lumina Necreată a lui Hristos n-a venit din afară, ca să-L lumineze pe El, ci lumina dinlăuntru iradia şi în afară, căci El era izvorul luminii celei veşnice şi nemărginite. Iar sfinţii care s-au schimbat la faţă, au avut lumina nu de la ei, ci de la Dumnezeu”. (ZCH)
